EU tax law WEB 3M Italia - C-417/10

—

pentru 3M Italia SpA, de G. Iannotta, avvocato;

—

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;

—

pentru Irlanda, de D. O’Hagan, în calitate de agent;

—

pentru guvernul Regatului Unit, de H. Walker, în calitate de agent;

—

pentru Comisia Europeană, de E. Traversa și de R. Lyal, în calitate de agenți,

1

Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea dreptului Uniunii din domeniul fiscalității directe.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ministero dell’Economia e delle Finanze (Ministerul Economiei și Finanțelor) și Agenzia delle Entrate (Agenția de impozite și taxe), pe de o parte, și 3M Italia SpA (denumită în continuare „3M Italia”), pe de altă parte, cu privire la impozitarea dividendelor distribuite de această societate pentru perioada 1989-1991.

3

Articolul 3 alineatul 2 bis din Decretul-lege nr. 40/2010 (GURI nr. 71 din 26 martie 2010), aprobat cu modificări prin Legea nr. 73/2010 (GURI nr. 120 din 25 mai 2010, denumit în continuare „Decretul-lege nr. 40/2010”), are următorul cuprins:

„În scopul de a menține procesele de natură fiscală în limitele unei durate rezonabile a proceselor, prevăzute de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»], ratificată prin Legea nr. 848 din 4 august 1955, și având în vedere în special nerespectarea termenului rezonabil prevăzut la articolul 6 paragraful 1 din convenția menționată mai sus, litigiile în materie fiscală aflate în curs, născute din acțiuni înscrise pe rolul primei instanțe de peste 10 ani la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentului decret, în cadrul cărora autoritatea fiscală a statului a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție, se închid după cum urmează:

[…]

4

Societatea 3M Company, cu sediul în Statele Unite, a constituit un drept de uzufruct asupra acțiunilor filialei 3M Italia în favoarea societății Shearson Lehman Hutton Special Financing, cu sediul, de asemenea, în Statele Unite. La rândul său, aceasta din urmă a transferat respectivul drept de uzufruct în favoarea societății Olivetti & C., cu sediul în Italia, dreptul de vot fiind rezervat nudului-proprietar, adică 3M Company.

5

În urma unui control, administrația fiscală italiană a considerat că cesiunea uzufructului în favoarea Olivetti & C. este fictivă și că dividendele distribuite acesteia de 3M Italia fuseseră în realitate încasate de Shearson Lehman Hutton Special Financing, societate nerezidentă în Italia. În consecință, aceasta a hotărât că dividendelor respective trebuie să li se aplice cota de impozit de 32,4 % prevăzută de legislația italiană referitoare la impozitarea veniturilor rezultate din dreptul de proprietate, în loc de cota de 10 % și creditul fiscal aferent, aplicabile contribuabililor rezidenți în Italia. În plus, administrația fiscală a apreciat că responsabilitatea pentru aplicarea incorectă a impozitelor poate reveni 3M Italia. Prin urmare, i-a solicitat acesteia plata sumelor de 20089887000 ITL pentru anul 1989, 12960747000 ITL pentru anul 1990 și 9806820000 ITL pentru anul 1991, plus penalități de întârziere și dobânzi.

6

3M Italia a introdus o acțiune împotriva deciziilor de impunere aferente la Commissione tributaria provinciale di Caserta (Comisia fiscală provincială din Caserta), care a anulat respectivele decizii de impunere. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre pronunțată de Commissione tributaria regionale Campania (Comisia fiscală regională din Campania) la data de 14 iulie 2000.

7

Ministero dell’Economia e delle Finanze și Agenzia delle Entrate au formulat recurs la instanța de trimitere, susținând, printre altele, că operațiunea în discuție, mai precis cesiunea uzufructului, nu era în realitate decât o simulație prin care se urmărea eludarea plății impozitului. În acest stadiu al procedurii, 3M Italia a solicitat să beneficieze de dispozițiile articolului 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul nr. 40/2010, dorind astfel să obțină închiderea procedurii la Corte suprema di cassazione.

8

Cu toate acestea, Corte suprema di cassazione ridică problema compatibilității acestei prevederi cu dreptul Uniunii.

9

Potrivit acesteia, se pune întrebarea dacă principiul interzicerii abuzului de drept, astfel cum a fost consacrat prin Hotărârea din 21 februarie 2006, Halifax și alții (C-255/02, Rec., p. I-1609), precum și prin Hotărârea din 21 februarie 2008, Part Service (C-425/06, Rep., p. I-897) în domeniul fiscalității armonizate, se poate aplica taxelor nearmonizate, cum sunt impozitele directe. În această privință, aceasta solicită să se stabilească, printre altele, „dacă nu se prefigurează un interes la nivel comunitar în cauzele care, precum prezenta cauză, implică operațiuni economice transnaționale în care utilizarea unor forme juridice care nu corespund unor operațiuni economice reale ar putea să constituie un abuz de libertățile fundamentale garantate prin Tratatul CE, în primul rând, libera circulație a capitalurilor”.

10

În cazul unui răspuns afirmativ, trebuie analizat, potrivit acesteia, dacă dispoziția națională în discuție în speță, care lasă în sarcina contribuabilului o obligație „aproape simbolică”, nu contravine obligației de a sancționa practicile abuzive și articolului 4 alineatul (3) TUE, care impune statelor membre să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratate și să se abțină de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

11

Instanța de trimitere reflectează, pe de altă parte, cu privire la compatibilitatea cu principiile care reglementează piața unică a dispoziției în cauză, care presupune, practic, potrivit acesteia, o renunțare integrală la încasarea creanței fiscale. Referindu-se la „libertățile și la principiile fundamentale garantate prin tratat”, instanța se întreabă, în special, dacă o astfel de dispoziție poate fi considerată o „justă exercitare a concurenței fiscale”, cu toate că, în speță, sustragerea de la plata impozitului ar fi rezultatul unor practici abuzive. Instanța arată, în plus, că această renunțare la impozit presupune o „discriminare în favoarea întreprinderilor cu sediul în Italia”.

12

Potrivit instanței de trimitere, ar trebui să fie luate în considerare, de asemenea, normele Tratatului FUE din domeniul ajutoarelor de stat, având în vedere avantajul pe care îl conferă dispoziția în cauză beneficiarului acesteia și caracterul ei selectiv. Potrivit instanței, o amnistie fiscală care constă într-o simplă renunțare la impozit, chiar dacă intervine abia pe parcursul fazei judiciare, prin plata unei sume extrem de reduse, chiar derizorii, nu poate fi justificată prin natura sau prin economia sistemului fiscal în discuție și ar trebui, în principiu, să fie calificată drept ajutor de stat.

13

În sfârșit, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o astfel de dispoziție, prin care instanța de ultim grad ar fi lipsită de competența de a exercita controlul de legalitate care îi revine, inclusiv controlul cu privire la interpretarea și la aplicarea dreptului Uniunii, și de a adresa Curții o întrebare preliminară nu contravine obligației de a asigura aplicarea efectivă a dreptului Uniunii.

14

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

15

Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă dreptul Uniunii, în special principiul interzicerii abuzului de drept, articolul 4 alineatul (3) TUE, libertățile garantate prin Tratatul FUE, principiul nediscriminării, normele din domeniul ajutoarelor de stat, precum și obligația de a asigura aplicarea efectivă a dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că se opune aplicării, într-o cauză precum acțiunea principală, referitoare la fiscalitatea directă, a unei dispoziții naționale care prevede închiderea proceselor fiscale pendinte la instanța care se pronunță în ultimă instanță, prin plata unei sume egale cu 5 % din valoarea litigiului, atunci când aceste proceduri au la bază acțiuni înscrise pe rol în primă instanță cu mai mult de 10 ani înainte de data intrării în vigoare a acestei dispoziții, iar administrația fiscală a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție.

16

3M Italia și guvernul italian consideră că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este inadmisibilă.

17

Date fiind inexistența dolului sau a erorii constatate în mod definitiv în cadrul procedurii principale, inaplicabilitatea dreptului Uniunii la acțiunea principală și existența în dreptul italian a unui principiu constituțional care interzice abuzul de drept, primele două întrebări adresate de instanța de trimitere nu au, potrivit 3M Italia, nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale și vizează o problematică ipotetică.

18

În ceea ce privește guvernul italian, acesta susține că decizia de trimitere nu îndeplinește cerința de a prezenta toate elementele de fapt și de drept care definesc acțiunea principală pentru a permite Curții să furnizeze o interpretare utilă pentru soluționarea acesteia. În special, decizia de trimitere nu ar cuprinde nicio analiză a articolului 3 alineatul 2 bis din Decretul-lege nr. 40/2010 care să permită să se înțeleagă rațiunea pentru care această dispoziție ar presupune o renunțare la impozit. Aceasta nu ar menționa nici motivul pentru care situația de fapt din acțiunea principală ar prezenta un caracter transnațional și ar trebui să fie calificată abuz de drept. Astfel, întrebările adresate ar fi abstracte și ipotetice.

19

În această privință, trebuie amintit că o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de o instanță națională nu poate fi declarată inadmisibilă decât dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică ori atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate (a se vedea în special Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman, C-415/93, Rec., p. I-4921, punctul 61, și Hotărârea din 31 martie 2011, Schröder, C-450/09, Rep., p. I-2497, punctul 17).

20

Mai precis, în ceea ce privește informațiile care trebuie furnizate Curții în cadrul unei decizii de trimitere, acestea sunt destinate nu numai să permită Curții să dea răspunsuri utile instanței de trimitere, ci trebuie, de asemenea, să ofere guvernelor statelor membre, precum și celorlalte părți interesate posibilitatea de a prezenta observații conform articolului 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că, în acest scop, pe de o parte, este necesară definirea de către instanța națională a cadrului factual și normativ în care se înscriu întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Pe de altă parte, decizia de trimitere trebuie să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să reflecteze asupra interpretării dreptului Uniunii și să aprecieze ca necesar să adreseze întrebări preliminare Curții (Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International, C-42/07, Rep., p. I-7633, punctul 40 și jurisprudența citată).

21

În speță, decizia de trimitere cuprinde o expunere a situației de fapt din acțiunea principală și a dreptului național pertinent, mai precis a articolului 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010. Aceasta arată, în plus, motivele pentru care instanța de trimitere reflectează cu privire la compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul Uniunii și care au determinat-o să considere necesară sesizarea Curții cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.

22

Deși, prin intermediul celei de a treia întrebări care privește, în principiu, interpretarea „principiilor care reglementează piața unică”, instanța de trimitere nu indică principiile astfel vizate, prezentarea în decizia de trimitere a elementelor de fapt și de drept, precum și a incertitudinilor cu privire la compatibilitatea articolului 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010 cu dreptul Uniunii este, cu toate acestea, suficientă în ansamblul său pentru a permite statelor membre și celorlalte părți interesate să prezinte observații în această privință și să participe în mod eficient la procedură, astfel cum atestă observațiile scrise și orale ale părților care au participat la aceasta, precum și pentru a permite Curții să furnizeze un răspuns util instanței respective.

23

În sfârșit, aspectul dacă dreptul Uniunii este aplicabil acțiunii principale ține de examinarea pe fond a întrebărilor adresate, astfel cum au fost reformulate la punctul 15 din prezenta hotărâre. Acestea din urmă par determinante pentru soluționarea acestui litigiu, din moment ce se pune problema închiderii sale printr-o decizie a instanței de trimitere, în temeiul dispoziției naționale în discuție. Rezultă că întrebările respective au în mod evident o legătură cu realitatea acțiunii principale și nu sunt nici abstracte, nici de natură ipotetică.

24

Prin urmare, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie să fie considerată admisibilă.

25

Trebuie amintit că, în temeiul unei jurisprudențe constante, deși fiscalitatea directă este de competența statelor membre, acestea din urmă trebuie să o exercite totuși cu respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome, C-182/08, Rep., p. I-8591, punctul 34 și jurisprudența citată).

26

În speță, articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010 prevede închiderea, prin plata unei sume egale cu 5 % din valoarea litigiului și prin renunțarea la orice eventuală pretenție de reparație echitabilă ca urmare a nerespectării duratei rezonabile, a procedurilor fiscale pendinte la Corte suprema di cassazione, a căror durată, calculată de la introducerea acțiunii în primă instanță, este mai mare de 10 ani și în care administrația fiscală a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție „în scopul de a limita durata proceselor fiscale, ținând cont de principiul respectării duratei rezonabile a proceselor, în sensul [CEDO], dată fiind nerespectarea termenului rezonabil prevăzut la articolul 6 paragraful 1 din [aceasta]”.

27

Trebuie subliniat în plus că articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010, pe care instanța de trimitere îl interpretează în sensul unei renunțări la impozit, urmărește, potrivit însuși modului său de redactare, limitarea duratei proceselor fiscale în vederea respectării principiului termenului rezonabil prevăzut de CEDO și încetarea încălcărilor acesteia.

28

În această privință, reiese din dosar că faptele din acțiunea principală sunt mai vechi de 20 de ani.

29

Având în vedere aceste elemente, trebuie să se determine dacă normele și principiile din dreptul Uniunii menționate în decizia de trimitere se opun aplicării, într-o cauză precum acțiunea principală, unei dispoziții naționale precum articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010.

30

În primul rând, în ceea ce privește principiul interzicerii abuzului de drept și articolul 4 alineatul (3) TUE, trebuie menționat, mai întâi, că în acțiunea principală nu este vorba despre un litigiu în care contribuabilii invocă sau pot invoca în mod fraudulos sau abuziv o normă a dreptului Uniunii. În consecință, hotărârile citate anterior Halifax și alții, precum și Part Service, pronunțate în domeniul taxei pe valoarea adăugată, la care se referă instanța de trimitere atunci când solicită să se stabilească dacă principiul interzicerii abuzului de drept consacrat prin aceste hotărâri se extinde la domeniul taxelor nearmonizate, nu sunt pertinente în speță.

31

Trebuie să se observe, în continuare, că din dosar nu rezultă nici faptul că în cadrul acțiunii principale ar fi abordate aplicarea unei dispoziții naționale care să implice o restricție adusă uneia dintre libertățile garantate prin Tratatul FUE, precum și o eventuală justificare a unei astfel de restricții prin necesitatea de a preveni practicile abuzive. În consecință, nici jurisprudența Curții privind abuzul de drept în domeniul fiscalității directe, rezultată în special din Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, Rec., p. I-7995), din Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, Rep., p. I-2107), din Hotărârea din 4 decembrie 2008, Jobra (C-330/07, Rep., p. I-9099), precum și din Hotărârea Glaxo Wellcome, citată anterior, nu este pertinentă.

32

În sfârșit, în orice caz, trebuie să se constate că în dreptul Uniunii nu există niciun principiu general din care să decurgă o obligație a statelor membre de a lupta împotriva practicilor abuzive în domeniul fiscalității directe și care să se opună aplicării unei dispoziții precum cea în discuție în acțiunea principală în cazul în care operațiunea impozabilă provine din astfel de practici, iar dreptul Uniunii nu este aplicabil.

33

De aici rezultă că principiul interzicerii abuzului de drept și articolul 4 alineatul (3) TUE, potrivit căruia statele membre sunt obligate să ia orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din dreptul Uniunii și să se abțină de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii, nu se pot opune, în principiu, aplicării, într-o cauză precum acțiunea principală, a unei dispoziții naționale precum articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010.

34

În al doilea rând, în ceea ce privește libertățile garantate prin Tratatul FUE și principiul nediscriminării, trebuie să se observe că numai libera circulație a capitalurilor pare vizată de operațiunea în discuție în acțiunea principală, aceasta referindu-se la o cesiune realizată de o societate dintr-un stat terț cu privire la dreptul de uzufruct asupra acțiunilor unei societăți italiene în favoarea unei alte societăți italiene. Or, în această privință, este suficient să se constate că nu rezultă din niciun element al dosarului că, într-o cauză precum acțiunea principală, o dispoziție precum articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010 împiedică libera circulație a capitalurilor sau, de altfel, în general, exercitarea uneia dintre libertățile garantate prin Tratatul FUE.

35

Din moment ce aceste libertăți constituie expresia specifică, în domeniul fiecăreia, a principiului general al interzicerii oricărei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2010, Attanasio Group, C-384/08, Rep., p. I-2055, punctul 31), principiul respectiv nu se opune nici aplicării, într-o cauză referitoare la fiscalitatea directă, a unei dispoziții naționale precum articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010.

36

În al treilea rând, în ceea ce privește normele din domeniul ajutoarelor de stat, Curtea a statuat în repetate rânduri că scopul urmărit prin intervenții de stat nu este suficient pentru a le exclude de la calificarea drept „ajutoare” în sensul articolului 107 TFUE. Astfel, acest articol nu distinge în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor de stat, ci le definește în funcție de efectele lor (a se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C-487/06 P, Rep., p. I-10515, punctele 84 și 85, precum și jurisprudența citată).

37

Potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea ca ajutor de stat impune îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (Hotărârea din 10 iunie 2010, Fallimento Traghetti del Mediterraneo, C-140/09, Rep., p. I-5243, punctul 31 și jurisprudența citată).

38

În ceea ce privește a treia condiție, trebuie amintit că o măsură prin care autoritățile publice acordă anumitor întreprinderi un tratament fiscal avantajos, care, deși nu presupune un transfer de resurse de stat, îi pune pe beneficiari într-o situație financiară mai favorabilă decât a celorlalți contribuabili, constituie un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C-66/02, Rec., p. I-10901, punctul 78).

39

În schimb, avantajele care rezultă dintr-o măsură generală aplicabilă fără distincție tuturor operatorilor economici nu constituie ajutoare de stat în sensul acestui articol (a se vedea Hotărârea Italia/Comisia, citată anterior, punctul 99).

40

Pentru a aprecia dacă o măsură are caracter selectiv, trebuie să se examineze dacă, în cadrul unui regim juridic determinat, această măsură constituie un avantaj pentru anumite întreprinderi în raport cu altele care se află într-o situație juridică și de fapt comparabilă). Cu toate acestea, noțiunea de ajutor de stat nu are în vedere măsurile care introduc o diferențiere între întreprinderi și, prin urmare, a priori selective, dacă această diferențiere rezultă din natura sau din economia sistemului din care acestea fac parte (a se vedea Hotărârea British Aggregates/Comisia, citată anterior, punctele 82 și 83, precum și jurisprudența citată).

41

În speță, presupunând că aplicarea articolului 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010 ar putea conduce, într-o situație dată, la acordarea unui avantaj beneficiarului acestei dispoziții, trebuie arătat, în ceea ce privește caracterul selectiv al măsurii, că aceasta este aplicabilă în general tuturor contribuabililor care sunt părți într-un proces fiscal pendinte la Corte suprema di cassazione, oricare ar fi natura impozitului în discuție, dacă acest proces are la bază o acțiune înscrisă pe rol în primă instanță de mai mult de 10 ani de la data intrării în vigoare a acestei dispoziții, în care administrația fiscală a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție.

42

Faptul că numai contribuabilii care îndeplinesc aceste condiții pot beneficia de măsura respectivă nu poate, în sine, să îi confere acesteia un caracter selectiv. Astfel, trebuie să se constate că persoanele care nu sunt îndreptățite la această măsură nu se găsesc într-o situație juridică și de fapt comparabilă cu aceea a contribuabililor respectivi în raport cu obiectivul urmărit de legiuitorul național, de a asigura respectarea principiului referitor la termenul rezonabil.

43

Această măsură are, desigur, o aplicare limitată în timp, contribuabilii trebuind, pentru a beneficia de ea, să depună o cerere la registratura sau la grefa competentă în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a decretului respectiv. Cu toate acestea, pe de o parte, limitarea respectivă este inerentă măsurilor de acest tip, care nu pot fi decât punctuale, și, pe de altă parte, acest termen apare ca fiind suficient pentru a permite tuturor contribuabililor cărora li se aplică această măsură generală și punctuală să solicite să beneficieze de ea.

44

Fără să fie necesară examinarea celorlalte condiții amintite la punctul 37 din prezenta hotărâre, rezultă că o măsură precum cea prevăzută la articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010 nu poate fi calificată drept ajutor de stat.

45

În ultimul rând, în ceea ce privește obligația de a asigura aplicarea efectivă a dreptului Uniunii, rezultă din cele de mai sus că principiul interzicerii abuzului de drept, articolul 4 alineatul (3) TUE, libertățile garantate prin Tratatul FUE, principiul nediscriminării și normele din domeniul ajutoarelor de stat nu se opun aplicării, într-o cauză referitoare la fiscalitatea directă, a unei dispoziții naționale precum articolul 3 alineatul 2 bis litera b) din Decretul-lege nr. 40/2010.

46

Prin urmare, în lipsa unei încălcări a dreptului Uniunii, nu se poate considera că o astfel de dispoziție, care, precum orice altă dispoziție care prevede încetarea procesului înainte de pronunțarea unei hotărâri pe fond, are drept consecință să împiedice instanța națională de ultim grad să exercite controlul de legalitate care îi revine în procedurile în discuție în conformitate cu dreptul Uniunii, după ce a sesizat, dacă este cazul, Curtea potrivit articolului 267 TFUE, este contrară obligației care revine instanțelor naționale de ultim grad de a asigura, în cadrul competențelor acestora, aplicarea efectivă a dreptului Uniunii.

47

Având în vedere toate aceste considerații, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dreptul Uniunii, în special principiul interzicerii abuzului de drept, articolul 4 alineatul (3) TUE, libertățile garantate prin Tratatul FUE, principiul nediscriminării, normele din domeniul ajutoarelor de stat, precum și obligația de a asigura aplicarea efectivă a dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării, într-o cauză precum acțiunea principală, referitoare la fiscalitatea directă, a unei dispoziții naționale care prevede închiderea procedurilor fiscale pendinte la instanța de ultim grad prin plata unei sume egale cu 5 % din valoarea litigiului, atunci când aceste proceduri au la bază acțiuni înscrise pe rol în primă instanță cu mai mult de 10 ani înainte de data intrării în vigoare a acestei dispoziții, iar administrația fiscală a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție.

48

Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Dreptul Uniunii, în special principiul interzicerii abuzului de drept, articolul 4 alineatul (3) TUE, libertățile garantate prin Tratatul FUE, principiul nediscriminării, normele din domeniul ajutoarelor de stat, precum și obligația de a asigura aplicarea efectivă a dreptului Uniunii, trebuie interpretat în sensul că nu se opune aplicării, într-o cauză precum acțiunea principală, referitoare la fiscalitatea directă, a unei dispoziții naționale care prevede închiderea procedurilor fiscale pendinte la instanța de ultim grad prin plata unei sume egale cu 5 % din valoarea litigiului, atunci când aceste proceduri au la bază acțiuni înscrise pe rol în primă instanță cu mai mult de 10 ani înainte de data intrării în vigoare a acestei dispoziții, iar administrația fiscală a căzut în pretenții în primele două grade de jurisdicție.

Semnături