Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JÁN MAZÁK

prezentate la 16 februarie 2012(1)

Cauzele conexate C-611/10 și C-612/10

Waldemar Hudzinski

împotriva

Agentur für Arbeit Wesel – Familienkasse


și


Jaroslaw Wawrzyniak

împotriva

Agentur für Arbeit Mönchengladbach – Familienkasse

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare introdusă de
Bundesfinanzhof (Germania)]

„Securitate socială — Indemnizație pentru creșterea copilului — Articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 — Muncă temporară în alt stat membru — Legislație aplicabilă — Dreptul unui alt stat membru decât statul competent de a acorda indemnizația pentru creșterea copilului”





I —    Introducere

1.        Prin două ordonanțe diferite din 21 octombrie 2010, primite de Curte la 23 decembrie 2010, Bundesfinanzhof (Curtea Federală de Finanțe) (Germania) a adresat Curții, în conformitate cu articolul 267 TFUE, întrebări preliminare cu privire la interpretarea articolului 14 alineatul (1) litera (a) și a articolului 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 de aplicare a regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea rezultată din Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996(2), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 647/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005(3) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”).

2.        Trimiterile preliminare au fost formulate în cadrul a două proceduri, ambele referitoare la dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în Germania: în ceea ce privește cauza C-611/10, în procedura dintre domnul Hudzinski, cetățean polonez care a lucrat ca lucrător sezonier în Germania, și Agentur für Arbeit Wesel – Familienkasse (Agenția de Muncă din Wesel – Casa de alocații familiale), iar în ceea ce privește cauza C-612/10, în procedura dintre domnul Wawrzyniak, cetățean polonez care a lucrat în Germania ca „lucrător detașat”, și Agentur für Arbeit Mönchengladbach – Familienkasse (Agenția de Muncă din Mönchengladbach – Casa de alocații familiale).

3.        Instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, în ce măsură un stat membru care nu este statul competent și a cărui legislație, în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71, nu este legislația aplicabilă în raport cu un lucrător, are totuși libertatea de a acorda lucrătorului menționat o prestație familială, precum indemnizația în cauză pentru creșterea copilului. Prin urmare, instanța de trimitere urmărește lămurirea anumitor aspecte din cadrul Hotărârii Bosmann, în care Curtea, susținând totodată că, în circumstanțele acelei cauze, Germania nu era obligată să acorde indemnizația pentru creșterea copilului, a arătat că statul membru de reședință nu ar putea fi lipsit de posibilitatea de a acorda o astfel de indemnizație persoanelor care au reședința pe teritoriul său(4).

II — Cadrul legal

A —    Dreptul Uniunii Europene

4.        În măsura în care este relevant în cauză, articolul 13 din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Reguli generale”, prevede următoarele în ceea ce privește stabilirea legislației aplicabile:

„(1)      Sub rezerva articolului 14c, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament fac obiectul legislației unui singur stat membru. Legislația respectivă este stabilită în conformitate cu dispozițiile prezentului titlu.

(2)      Sub rezerva articolelor 14-17:

(a)      persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru se supune legislației statului respectiv chiar dacă își are domiciliul pe teritoriul altui stat membru sau dacă întreprinderea sau angajatorul la care persoana este încadrată își are sediul social sau adresa pe teritoriul altui stat membru;

[...]”

5.        Articolul 14 din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Reguli speciale aplicabile persoanelor, altele decât marinarii, care desfășoară o activitate salariată”, are următorul cuprins:

„Articolul 13 alineatul (2) litera (a) se aplică având în vedere următoarele excepții și împrejurări:

1.      (a)   persoana care desfășoară o activitate salariată pe teritoriul unui stat membru în serviciul unei întreprinderi de care aparține în mod obișnuit și care este detașată de întreprinderea respectivă pe teritoriul altui stat membru pentru a presta o muncă acolo pentru întreprinderea respectivă continuă să se supună legislației primului stat membru, dacă durata preconizată a detașării nu depășește 12 luni și dacă nu este trimisă să înlocuiască o altă persoană a cărei detașare s-a încheiat;

[...]”

6.        Articolul 14a din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Reguli speciale aplicabile persoanelor, cu excepția marinarilor, care desfășoară activități independente”, prevede:

„Articolul 13 alineatul (2) litera (b) se aplică având în vedere următoarele excepții și împrejurări:

1.      (a)      persoana care desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă pe teritoriul unui stat membru și care prestează o muncă pe teritoriul altui stat membru continuă să se supună legislației primului stat membru, cu condiția ca durata preconizată a activității respective să nu depășească 12 luni;

[...]”

7.        Articolul 73 din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Lucrătorii salariați sau lucrătorii care desfășoară activități independente ai căror membri de familie au reședința într-un stat membru, altul decât statul competent”, prevede:

„Lucrătorul salariat sau lucrătorul care desfășoară o activitate independentă aflat sub incidența legislației unui stat membru are dreptul, în ceea ce privește membrii de familie care au reședința într-un alt stat membru, la prestațiile familiale prevăzute de legislația primului stat, ca și cum ar avea reședința în acel stat, sub rezerva dispozițiilor anexei VI.”

B —    Legislația națională

8.        În cadrul Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit, denumită în continuare „EStG”), articolul 62 alineatul (1), intitulat „Beneficiarii”, prevede:

„În ceea ce privește copiii în sensul articolului 63, are dreptul la alocații familiale în temeiul prezentei legi orice persoană:

1.      care are domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul național sau

2.      care, fără a avea pe teritoriul național domiciliul sau reședința sa obișnuită,

(a)      este supusă integral impozitului pe venit potrivit articolului 1 alineatul (2) sau

(b)      este considerată a fi supusă integral impozitului pe venit potrivit articolului 1 alineatul (3).”

9.        În măsura în care este relevant în cauză, articolul 65 din EStG prevede următoarele:

„(1)      Alocațiile pentru copiii aflați în întreținere nu sunt plătite pentru un copil care beneficiază de una dintre prestațiile următoare sau care ar beneficia de una dintre aceste prestații dacă s-ar fi formulat o cerere în acest sens:

1.      [...]

2.      prestații pentru copii acordate în străinătate și care sunt comparabile cu indemnizația pentru creșterea copilului sau cu una dintre prestațiile menționate la punctul 1;

3.      [...]

(2)      În cazul în care, în situațiile prevăzute la alineatul (1) prima teză punctul 1, suma brută a celeilalte prestații este mai mică decât indemnizația pentru creșterea copilului acordată în temeiul articolului 66, se plătește o indemnizație pentru creșterea copilului al cărei cuantum este egal cu diferența rezultată, în cazul în care aceasta este de cel puțin 5 euro.”

III — Acțiunile aflate pe rolul Bundesfinanzhof și întrebările preliminare

A —    Cauza C-611/10

10.      Domnul Hudzinski, cetățean polonez, își desfășoară activitatea în Polonia ca agricultor independent și este asigurat în cadrul regimului de securitate socială polonez.

11.      Între 20 august și 7 decembrie 2007, domnul Hudzinski a lucrat ca sezonier la o întreprindere horticolă din Germania.

12.      La cererea sa în acest sens, reclamantul a fost supus integral impozitului pe venit pentru anul 2007 în Germania, în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din EStG.

13.      Domnul Hudzinski a depus o cerere în conformitate cu articolul 62 și următoarele din EstG, solicitând acordarea indemnizației pentru creșterea copilului pentru fiecare dintre cei doi copii ai săi, în cuantum de 154 de euro lunar, pentru perioada în care a lucrat ca lucrător sezonier în Germania.

14.      Cererea a fost respinsă de Agentur für Arbeit Wesel – Familienkasse, ca și contestația subsecventă. Acțiunea formulată împotriva acestui refuz în fața Finanzgericht a fost respinsă.

15.      În consecință, domnul Hudzinski a declarat apel la instanța de trimitere împotriva hotărârii pronunțate de Finanzgericht.

16.      În cadrul acțiunii principale, domnul Hudzinski susține în special că din Hotărârea Bosmann(5) rezultă că, potrivit articolului 13 și următoarelor din Regulamentul nr. 1408/71, un stat membru care nu este statul competent conform acestui regulament trebuie să acorde totuși prestații familiale dacă sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare potrivit dreptului național – în speță articolul 62 și următoarele din EStG.

17.      Instanța de trimitere observă în această privință că, chiar potrivit Hotărârii Bosmann(6), un alt stat membru decât statul competent conform articolului 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 nu dispune de prerogativa de a acorda unei persoane o prestație familială potrivit dreptului național, cu excepția cazului în care acea persoană ar suporta în caz contrar un dezavantaj pe plan juridic ca urmare a exercitării dreptului său la liberă circulație – care nu este însă situația domnului Hudzinski.

18.      Dacă un alt stat membru decât statul competent ar dispune într-adevăr de prerogativa de a acorda prestații familiale indiferent dacă exercitarea dreptului la liberă circulație ar conduce la un dezavantaj pe plan juridic, instanța de trimitere ridică problema dacă o astfel de prerogativă ar putea rezulta și în circumstanțele cauzei aflate pe rolul său, în care – spre deosebire de situația din cauza Bosmann(7) – nici lucrătorul vizat, nici copiii acestuia nu au domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru decât statul competent.

19.      În aceste condiții, Bundesfinanzhof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că privează, în orice caz, statul membru necompetent conform acestui articol de posibilitatea de a acorda prestații familiale, în temeiul legislației sale naționale, unui lucrător care își desfășoară activitatea numai temporar pe teritoriul său în cazul în care nici lucrătorul însuși, nici copiii acestuia nu locuiesc și nu au reședința obișnuită în statul necompetent?”

B —    Cauza C-612/10

20.      Domnul Wawrzyniak este cetățean polonez și, împreună cu soția și cu fiica lor, locuiește în Polonia, unde este asigurat în temeiul securității sociale.

21.      Între februarie și decembrie 2006, domnul Wawrzyniak a lucrat în Germania ca „lucrător detașat”. Pentru anul 2006, acesta a fost supus la plata impozitului pe venit, împreună cu soția sa, în Germania.

22.      Pentru perioada în care a lucrat în Germania, domnul Wawrzyniak a solicitat pentru fiica sa, născută în 2005, plata indemnizației pentru creșterea copilului, în cuantum de 154 de euro lunar, în conformitate cu articolul 62 și următoarele din EStG. În acea perioadă, soția domnului Wawrzyniak era asigurată în Polonia numai prin asigurarea de sănătate și a primit în această țară, pentru fiica lor, indemnizația pentru creșterea copilului, în cuantum lunar de 48 PLN (aproximativ 12 euro).

23.      Agentur für Arbeit Mönchengladbach – Familienkasse a respins cererea domnului Wawrzyniak de plată a indemnizației pentru creșterea copilului în conformitate cu articolul 62 și următoarele din EStG, ca și contestația depusă împotriva acestui refuz. Acțiunea formulată în fața Finanzgericht a fost de asemenea respinsă.

24.      În acțiunea principală, instanța de trimitere trebuie să se pronunțe asupra apelului declarat de domnul Wawrzyniak cu privire la un aspect juridic împotriva hotărârii pronunțate de Finanzgericht.

25.      La fel ca domnul Hudzinski, domnul Wawrzyniak susține în acțiunea principală că, potrivit Hotărârii Bosmann, dispozițiile de drept național prevăzute în articolul 62 și următoarele din EStG se aplică în cazul său în pofida faptului că, potrivit articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, legislația germană nu este cea care i se aplică în sensul acestui regulament.

26.      La fel ca în trimiterea sa preliminară din cauza C-611/10, Bundesfinanzhof consideră că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, un alt stat membru decât statul competent în conformitate cu articolul 13 și următoarele din Regulamentul nr. 1408/71 nu dispune de prerogativa de a acorda indemnizația germană pentru creșterea copilului, chiar dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute la articolul 62 și următoarele din EStG.

27.      Bundesfinanzhof subliniază în special că, spre deosebire de cazul doamnei Bosmann(8), exercitarea dreptului la liberă circulație de către domnul Wawrzyniak nu i-a provocat nicio pierdere a unor drepturi legale, întrucât i s-a aplicat în continuare legislația poloneză. În plus, reședința domnului Wawrzyniak, unde locuiește cu soția sa și cu fiica lor, se află în Polonia.

28.      Bundesfinanzhof observă de asemenea că dacă, în astfel de împrejurări, nu se interzice unui alt stat membru decât statul competent să acorde prestații familiale conform dreptului național, se pune atunci întrebarea în ce măsură recunoașterea acestei prerogative depinde de constatarea că în statul membru competent nu există dreptul la prestații familiale comparabile, dat fiind că în speță s-a stabilit că, în perioada în cauză, a existat un drept la prestații familiale pentru fiica domnului Wawrzyniak potrivit dreptului polonez și că prestațiile în cauză au fost efectiv plătite.

29.      În plus, dacă s-ar presupune că un alt stat membru decât statul competent în sensul articolului 13 și următoarelor din Regulamentul nr. 1408/71 poate acorda prestații familiale potrivit dreptului său național, se pune întrebarea dacă dreptul Uniunii se opune unei dispoziții precum cea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) punctul 2 din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, conform căreia alocația pentru copii nu trebuie plătită pentru un copil în cazul în care în afara Germaniei se plătește o indemnizație pentru creșterea copilului comparabilă. Potrivit Bundesfinanzhof, răspunsul la această întrebare ar trebui să fie negativ, întrucât nu are loc nici o încălcare a dreptului la liberă circulație al lucrătorilor, nici o încălcare a vreunei interdicții de discriminare.

30.      În sfârșit, dacă dreptul Uniunii ar interzice totuși aplicarea dispozițiilor din EStG sus-menționate, trebuie soluționată problema cumulului de drepturi.

31.      În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că privează, în orice caz, statul membru necompetent conform acestui articol, în care este detașat un lucrător și care nu este nici statul membru de reședință al copilului lucrătorului, de posibilitatea de a acorda lucrătorului detașat prestații familiale atunci când lucrătorul nu suportă, în urma detașării în acest stat membru, niciun dezavantaj pe plan juridic?

2)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

Articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că, în orice caz, statul membru necompetent în care este detașat un lucrător este autorizat să acorde prestații familiale numai în cazul în care se stabilește că în celălalt stat membru nu există un drept la prestații familiale comparabile?

3)      În situația unui răspuns negativ și la a doua întrebare:

Dispozițiile comunitare sau dispozițiile de drept al Uniunii se opun în acest caz unei reglementări naționale, precum cea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) prima teză punctul 2 coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, care exclude acordarea unui drept la prestații familiale atunci când trebuie plătită o prestație comparabilă în străinătate sau ar trebui plătită în urma formulării unei cereri în acest sens?

4)      În ipoteza unui răspuns afirmativ la a treia întrebare:

Cum trebuie rezolvat cumulul rezultat al dreptului existent în statul competent, care este totodată statul membru de reședință al copiilor, și al celui existent în statul necompetent, care nu este nici statul membru de reședință al copiilor?”

IV — Conexarea cauzelor

32.      Având în vederea legătura strânsă dintre cauza C-611/10 și cauza C-612/10, prin Ordonanța președintelui Curții din 14 februarie 2011, aceste cauze au fost conexate în vederea bunei desfășurări a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

V —    Analiză juridică

A —    Întrebarea unică din cauza C-611/10 și prima și a doua întrebare din cauza C-612/10, referitoare la dreptul unui alt stat membru decât statul competent de a acorda indemnizația pentru creșterea copilului

33.      Prin intermediul întrebării unice din cauza C-611/10 și al primelor două întrebări din cauza C-612/10, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretate ca interzicând unui stat membru a cărui legislație nu este aplicabilă în sensul acestor dispoziții să acorde prestații familiale potrivit dreptului său național unui lucrător angajat sau detașat doar temporar pe teritoriul său, în circumstanțe precum cele ale cauzelor aflate pe rolul instanței de trimitere, în care nici lucrătorul, nici copiii săi nu au reședința obișnuită în acel stat membru, lucrătorul nu suportă niciun dezavantaj legal ca urmare a exercitării dreptului său la libera circulație și există sau ar putea exista dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în statul competent.

1.      Principalele argumente ale părților

34.      Domnii Hudzinski și Wawrzyniak, guvernele Ungariei și Germaniei, precum și Comisia au prezentat observații scrise. Aceste părți au fost de asemenea reprezentate în ședința din 6 decembrie 2011.

35.      Domnii Hudzinski și Wawrzyniak susțin, în esență, că rezultă din Hotărârea Bosmann(9) că articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretate în sensul că nu au ca efect privarea unui alt stat membru decât statul competent de dreptul de a acorda indemnizația pentru creșterea copilului în situații precum cele din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere.

36.      Domnii Hudzinski și Wawrzyniak susțin că stabilirea legislației aplicabile în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71 nu exclude aplicarea legislației interne a altui stat membru dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legislația națională. Ei arată că, potrivit jurisprudenței Curții, aceste norme de coordonare nu trebuie să aibă ca efect privarea lucrătorilor migranți de dreptul lor la indemnizații de securitate socială sau reducerea cuantumului acestor indemnizații. Normele de coordonare prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71 garantează numai desemnarea legislației unui singur stat membru ca legislație aplicabilă, însă sunt neutre în raport cu aspectul dacă, în plus, dincolo de obiectivul Regulamentului nr. 1408/71, un stat membru poate acorda prestații familiale potrivit dreptului său intern. Mai mult, acest drept al unui alt stat membru decât statul competent de a acorda prestații familiale nu este condiționat de aspectul dacă lucrătorul a suportat un dezavantaj legal și nici nu este necesar ca copiii lucrătorului să aibă reședința obișnuită acolo. O interpretare diferită ar fi contrară principiului libertății de circulație a lucrătorilor.

37.      În ceea ce privește existența unui drept la prestații familiale comparabile în statul membru competent, în opinia domnilor Hudzinski și Wawrzyniak, nu rezultă din Hotărârea Bosmann(10) că Curtea a considerat absența unor astfel de drepturi corespunzătoare o precondiție pentru ca un alt stat membru decât statul competent să aibă dreptul de a acorda prestații familiale. Numai legiuitorul național ar fi competent să adopte norme de reglementare a unui astfel de cumul de drepturi.

38.      Guvernul maghiar este, în esență, de acord cu opinia exprimată de domnii Hudzinski și Wawrzyniak. Acesta susține că, chiar dacă, potrivit Regulamentului nr. 1408/71, autoritățile germane nu sunt obligate să acorde prestații familiale lucrătorilor în cauză, din Hotărârea Bosmann(11) și din obiectivele și din economia generală a Regulamentului nr. 1408/71 trebuie să se concluzioneze că acestor autorități nu li se interzice să acorde astfel de indemnizații potrivit legislației lor interne. Un alt stat membru decât statul competent nu este însă obligat potrivit dreptului Uniunii să procedeze astfel.

39.      În schimb, guvernul german susține că aceste întrebări ar trebui să primească un răspuns negativ, și anume în sensul că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) litera (a) și al articolului 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, Germania – în calitate de stat membru care nu este statul competent – este în orice caz privată de posibilitatea de a acorda prestații familiale în astfel de situații.

40.      În susținerea acestei afirmații, guvernul german invocă, în esență, trei aspecte. În primul rând, se referă la modul de redactare a articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, potrivit căruia persoanele cărora li se aplică acest regulament fac obiectul legislației unui singur stat membru. În al doilea rând, potrivit guvernului german, acesta este un principiu fundamental care stă la baza Regulamentului nr. 1408/71 și care a fost confirmat de jurisprudența constantă a Curții.

41.      În al treilea rând, circumstanțele cauzelor aflate pe rolul instanței de trimitere trebuie deosebite de cele din cauza Bosmann(12). În această privință, în particular, doamna Bosmann locuia în Germania și era, așadar, în principiu îndreptățită să primească indemnizația pentru creșterea copilului în acest stat membru – drept pe care l-a pierdut însă atunci când a fost angajată în Țările de Jos. În cauzele de față, domnii Hudzinski și Wawrzyniak nu au pierdut niciun drept din cauza activității lor temporare în Germania, ci nu au reușit să obțină drepturi suplimentare; în plus, legislația aplicabilă nu a fost modificată. În orice caz, din Hotărârea Bosmann rezultă cel mult că Germania poate acorda indemnizația pentru creșterea copilului dacă decide astfel; în circumstanțele cauzelor aflate pe rolul instanței de trimitere nu există însă un drept potrivit dreptului național, astfel cum rezultă cu claritate din articolul 65 alineatul (1) din EStG.

42.      Guvernul german subliniază în sfârșit că dreptul de a acorda prestații familiale nu poate fi extins dincolo de ceea ce este necesar potrivit normelor privind libertățile fundamentale. În caz contrar, sistemul de coordonare, astfel cum este acesta stabilit potrivit titlului II din Regulamentul nr. 1408/71, ar fi lipsit de efectul său util. Acest sistem nu presupune nici discriminare, nici restricții în sensul articolelor 45 TFUE și 56 TFUE. În plus, dispozițiile privind libertățile fundamentale nu prevăd o normă care să impună „aplicarea legislației celei mai favorabile”, conform căreia cetățenii Uniunii ar fi liberi să aleagă legislația care le este cea mai favorabilă. Dimpotrivă, normele prevăzute în titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 sunt concepute să determine, potrivit unor criterii obiective, legislația aplicabilă din perspectiva securității sociale unui lucrător care și-a exercitat dreptul la libera circulație.

43.      Comisia sugerează ca răspunsul la întrebările adresate să fie în sensul că articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 nu impun unui alt stat membru decât statul competent să acorde prestații familiale în situații precum cele în cauză.

44.      Comisia arată în special că situațiile domnilor Hudzinski și Wawrzyniak sunt în esență diferite de cea pe baza căreia Curtea s-a pronunțat în Hotărârea Bosmann(13). Astfel, spre deosebire de doamna Bosmann, nici domnul Hudzinski, nici domnul Wawrzyniak nu și-au pierdut dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în Polonia și niciunul dintre ei nu a suportat un dezavantaj din cauza exercitării dreptului său la libera circulație.

45.      În opinia Comisiei, nu este cu totul de neconceput ca Curtea să hotărască, prin analogie cu situații specifice avute în vedere de Regulamentul nr. 1408/71, că există mai multe state competente într-o cauză precum cele aflate pe rolul instanței de trimitere și că ar putea exista un cumul de indemnizații. Cu toate acestea, Comisia avertizează în legătură cu o astfel de abordare, întrucât aceasta nu ar reflecta situația juridică actuală potrivit Regulamentului nr. 1408/71 sau potrivit noului Regulament (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială(14) și, astfel, ar putea induce în eroare cetățenii Uniunii.

2.      Apreciere

46.      Trebuie amintit că titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 – din care fac parte articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) – cuprinde normele generale de determinare a dreptului aplicabil lucrătorilor salariați care își exercită, în diferite circumstanțe, dreptul la liberă circulație(15).

47.      În această privință, articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 constituie excepții de la regula prevăzută la articolul 13 alineatul (2) litera (a) din acesta, conform căreia un lucrător se supune legislației statului membru pe teritoriul căruia este angajat (regula lex loci laboris), întrucât prevăd că persoanele detașate pentru a presta o muncă pe teritoriul altui stat membru sau care prestează o muncă temporară pe teritoriul altui stat membru continuă să se supună legislației privind securitatea socială a statului membru în care este stabilită întreprinderea de care aparțin în mod obișnuit și, respectiv, în care desfășoară în mod normal o activitate independentă, iar nu legislației corespunzătoare a statului membru în care acești lucrători lucrează efectiv în perioada respectivă(16).

48.      Trebuie remarcat că premisa pe care se bazează întrebările adresate nu a fost contestată în esență, și anume aceea că domnul Hudzinski intră sub incidența articolului 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, iar domnul Wawrzyniak, sub incidența articolului 14a alineatul (1) litera (a) din acesta, ceea ce înseamnă că, în ceea ce privește dispoziția privind indemnizația pentru creșterea copilului, în ambele situații, legislația Poloniei este stabilită ca fiind legislația aplicabilă și că, prin urmare, Polonia – iar nu Germania – este statul membru competent din perspectiva sistemului de coordonare instituit în titlul II din Regulamentul nr. 1408/71.

49.      Obiectul întrebării unice adresate în cauza C-611/10 și al primelor două întrebări adresate în cauza C-612/10 este, prin urmare, limitat la a se stabili dacă, în pofida faptului că Germania nu este statul membru competent, totuși – ca o consecință a Hotărârii Bosmann(17) – acesteia nu i se poate interzice să acorde indemnizația pentru creșterea copilului în circumstanțele avute în vedere în speță.

50.      În această privință, trebuie amintit în primul rând că, potrivit unei jurisprudențe constante, scopul dispozițiilor titlului II din Regulamentul nr. 1408/71 este ca persoanele interesate să fie cuprinse în regimul de securitate socială al unui singur stat membru, astfel încât să se evite situațiile de suprapunere a legislațiilor naționale aplicabile și complicațiile care ar putea rezulta din acestea. Acest principiu este exprimat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, care prevede că lucrătorul căruia i se aplică acest regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru(18).

51.      În Hotărârea Bosmann, Curtea, reamintind jurisprudența sus-menționată, a identificat, în temeiul regulii lex loci laboris, prevăzute în articolul 13 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, legislația statului membru în care doamna Bosmann fusese angajată – și anume legislația Țărilor de Jos – ca legislația aplicabilă situației sale(19).

52.      Prin urmare, Curtea a concluzionat, în conformitate cu opinia noastră exprimată în acea cauză(20), că autoritățile din Germania, în calitate de stat membru de reședință (necompetent), nu sunt obligate să îi acorde doamnei Bosmann prestațiile familiale în cauză(21).

53.      Curtea, statuând totodată în mod clar că, în conformitate cu dreptul Uniunii, statul membru de reședință necompetent nu are obligația de a acorda indemnizația pentru creșterea copilului care face obiectul cauzei, a arătat în continuare în Hotărârea Bosmann că acelui stat nu i se poate însă interzice să acorde indemnizația pentru creșterea copilului în cauză potrivit legislației sale naționale(22).

54.      Această concluzie, care implică posibilitatea de a acorda o astfel de indemnizație, trebuie interpretată – și își dezvăluie efectiv sensul – din perspectiva principiului conținut de articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, sus-menționat(23), potrivit căruia sistemul de norme conflictuale prevăzut în titlul II din acest regulament este menit să asigure că, de regulă, un lucrător se supune regimului de securitate socială al unui singur stat membru, și totodată în lumina efectului atribuit – potrivit jurisprudenței Ten Holder – stabilirii legislației unui anumit stat membru ca legislație aplicabilă unui lucrător în conformitate cu aceste norme conflictuale, și anume „că doar legislația acestui stat membru îi este aplicabilă”(24).

55.      În Hotărârea Bosmann, Curtea se pare că a apreciat – în special în lumina obiectivului general prevăzut la articolul 42 CE, pe care se întemeiază Regulamentul nr. 1408/71, și anume facilitarea liberei circulații a lucrătorilor, și a obiectivului sistemului de coordonare instituit de acest regulament, și anume de a contribui la îmbunătățirea nivelului lor de viață și a condițiilor de angajare a acestora(25) – că „efectul exclusiv” al normelor prevăzute la articolul 13 și următoarele din Regulamentul nr. 1408/71, care derivă din „regula statului membru unic” și astfel cum este interpretat în jurisprudența Ten Holder, trebuie examinat strict în funcție de întindere și de semnificație, astfel încât, în orice caz, să nu se poată interzice unui stat membru care nu este statul competent să acorde o prestație, din moment ce această posibilitate decurge efectiv din legislația sa(26).

56.      Prin urmare, implicația pare să fie, astfel cum au susținut domnii Hudzinski și Wawrzyniak, că prevederile Regulamentului nr. 1408/71 privind stabilirea legislației aplicabile lucrătorilor care se deplasează în Uniunea Europeană urmăresc să garanteze, potrivit acestui sistem de coordonare, că legislația unui singur stat membru este stabilită ca aplicabilă situației unui lucrător, cu anumite excepții(27), și că, prin urmare, în ceea ce privește statul membru competent, competența este obligatorie, deși acest lucru nu implică – astfel cum Curtea a confirmat de asemenea mai recent, în Hotărârea von Chamier-Glisczinski – că se interzice altor state membre decât statul competent să acorde „lucrătorilor și membrilor familiilor lor o protecție socială mai largă decât cea care izvorăște din aplicarea regulamentului menționat”(28).

57.      Desigur, astfel cum instanța de trimitere a observat corect, din Hotărârea Bosmann(29) nu rezultă totuși cu deplină claritate în ce măsură acea normă – care implică faptul că un alt stat membru decât statul competent este liber să acorde prestațiile familiale în cauză – a depins de circumstanțele specifice acelei cauze, care însă lipsesc din prezentele cauze, și anume: (i) faptul că doamna Bosmann a suportat un dezavantaj ca urmare a aplicării legislației olandeze (legislația statului membru de angajare competent), conform căreia condițiile de fond care guvernează acordarea indemnizației pentru creșterea copilului erau mai puțin favorabile decât cele aplicabile conform dreptului german (legislația statului membru de reședință necompetent); (ii) faptul că nu exista nicidecum un drept la o prestație familială comparabilă în statul membru competent și, în sfârșit, (iii) faptul că doamna Bosmann și, în orice caz, copiii săi aveau domiciliul sau reședința obișnuită în statul membru necompetent în cauză.

58.      În opinia noastră, deși Curtea a trebuit să se pronunțe în temeiul circumstanțelor specifice cauzei, ceea ce probabil înseamnă că o interpretare diferită a hotărârii nu este exclusă, logica Hotărârii Bosmann(30) transcende acești factori sau aceste condiții și clarifică într-un mod mai general relația – astfel cum a fost caracterizată mai sus(31) – dintre, pe de o parte, dispozițiile Regulamentului nr. 1408/71 privind stabilirea legislației aplicabile și, pe de altă parte, posibilitatea care rezultă pentru un alt stat membru decât statul competent de a efectua o astfel de atribuire prin aplicarea propriei legislații.

59.      În această privință, dorim să subliniem în primul rând că – chiar potrivit Hotărârii Bosmann(32) – nimic nu sugerează că jurisprudența constantă nu mai reprezintă „dreptul corect” potrivit căruia, ca urmare a faptului că, astfel cum se prevede la articolul 42 CE (în prezent articolul 48 TFUE), Regulamentul nr. 1408/71 elaborează numai un sistem de coordonare, neafectând diferențele de fond și de procedură dintre sistemele de securitate socială, nu există o garanție pentru lucrător că extinderea activităților sale în mai multe state membre sau transferarea lor către un alt stat membru va fi neutră din perspectiva securității sociale. Mai degrabă, potrivit acestei jurisprudențe, ținând seama de deosebirile dintre regimurile de securitate socială ale diferitor state membre, o astfel de extindere sau de transfer ar putea, după caz, să fie sau să nu fie în avantajul lucrătorului în ceea ce privește protecția socială(33).

60.      Cu alte cuvinte, guvernul german a arătat în mod corect că sistemul instituit de Regulamentul nr. 1408/71 nu determină dreptul aplicabil pe baza principiului că persoanele care trăiesc sau muncesc în două sau mai multe țări trebuie să beneficieze de legislația care le este mai favorabilă, ci prin raportare la factori obiectivi precum locul de muncă sau de reședință(34).

61.      De asemenea, astfel cum obligația unui stat membru de a aplica legislația sa privind securitatea socială situației unui lucrător anume, potrivit normelor de coordonare cuprinse în titlul II din Regulamentul nr. 1408/71, nu se stabilește în raport cu un avantaj sau cu un dezavantaj, în ceea ce privește dreptul la indemnizații care i-ar putea reveni lucrătorului în comparație cu situația sa dacă s-ar aplica legislația altui stat membru, în opinia noastră, nu există un motiv valabil pentru care, prin contrast, dreptul unui alt stat membru decât statul competent de a acorda o indemnizație în temeiul propriei legislații să trebuiască să depindă de faptul că, în caz contrar, ar lua naștere un dezavantaj – precum dezavantajul suferit efectiv in casu de doamna Bosmann (pierderea dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului) – ca urmare a aplicării legislației statului membru competent.

62.      Această opinie nu este pusă sub semnul întrebării de seria de cauze, la care s-a făcut referire și în motivarea Hotărârii Bosmann(35), în care Curtea a hotărât că, în lumina obiectivelor subiacente Regulamentului nr. 1408/71, lucrătorii migranți nu trebuie să piardă dreptul la indemnizații de securitate socială sau să li se reducă cuantumul acestor indemnizații pentru simplul motiv că și-au exercitat dreptul la libera circulație acordat de tratat(36).

63.      Astfel, această jurisprudență nu stabilește un principiu care se aplică în general dispozițiilor Regulamentului nr. 1408/71 și conform căruia exercitarea dreptului la libera circulație – și, așadar, modificarea legislației aplicabile privind securitatea socială – nu trebuie niciodată să determine o reducere sau o pierdere a dreptului la indemnizații de securitate socială. Aceasta se referă mai degrabă la dispoziții specifice ale Regulamentului nr. 1408/71, precum articolul 58 alineatul (1), referitor la calcularea indemnizațiilor în numerar pe baza salariului mediu, ca în cauza Nemec(37), la care s-a făcut trimitere în Hotărârea Bosmann(38).

64.      În general, această jurisprudență se referă la situații privind dreptul de a primi indemnizații sociale și, în special, la calcularea acestora în statul membru competent pe baza perioadelor de asigurare realizate sau a contribuțiilor plătite sau, mai general, se referă la drepturi dobândite în alt stat membru înainte de exercitarea dreptului la liberă circulație și urmărește să asigure că acești factori constitutivi ai unei indemnizații sociale sunt luați în considerare în mod corespunzător și astfel nu sunt „pierduți” în ceea ce privește dreptul la indemnizația socială respectivă în statul membru competent(39).

65.      Prin urmare, dat fiind că este evident că în cauza Nemec(40) se are în vedere un context în mare măsură diferit de circumstanțele din cauza Bosmann(41), din trimiterea făcută în cuprinsul punctului 29 din Hotărârea Bosmann la Hotărârea Nemec nu se poate deduce că Curtea a considerat că pierderea de către doamna Bosmann a dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului, din cauza modificării legislației aplicabile, dă naștere posibilității Germaniei, ca stat membru necompetent, de a acorda totuși acea indemnizație în temeiul dreptului său național. În opinia noastră, Curtea s-a referit la acea jurisprudență mai degrabă la modul general – pe lângă alți factori, precum articolul 42 CE și preambulul Regulamentului nr. 1408/71 – pentru a ilustra că acest regulament trebuie interpretat într-un mod favorabil lucrătorilor migranți, în sensul că, în ceea ce privește problema în discuție în cauza Bosmann, dispozițiile sale nu trebuie să aibă ca efect privarea unui stat membru, chiar dacă nu este statul competent, de dreptul de a acorda lucrătorilor indemnizații sociale prevăzute de legislația sa națională(42).

66.      Toate aceste considerații ne conduc la concluzia că Regulamentul nr. 1408/71 nu lipsește cu totul un alt stat membru decât statul competent de orice posibilitate de a acorda lucrătorilor și membrilor familiilor lor o protecție socială peste protecția rezultată din aplicarea acestui regulament, iar acest lucru este valabil și în situații precum cea în cauză, în care lucrătorul nu suferă, ca urmare a exercitării dreptului său la libera circulație, o pierdere sau o reducere în raport cu protecția socială de care se bucura anterior și în care există sau poate exista dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în statul competent.

67.      În sfârșit, în ceea ce privește relevanța reședinței în alt stat membru decât statul competent, nu considerăm că dreptul acestui stat membru de a acorda indemnizații sociale depinde ca atare de îndeplinirea acestei condiții.

68.      Mai degrabă, în circumstanțele specifice ale cazului doamnei Bosmann, reședința sau reședința obișnuită constituia numai cerința de fond relevantă pe baza căreia, conform articolului 62 alineatul (1) punctul 1 din EStG, aceasta putea solicita în Germania indemnizația pentru creșterea copilului(43).

69.      Cu toate acestea, rezultă că nu există motive obiective pentru care, prin contrast, un alt stat membru decât statul competent să nu poată acorda indemnizația pentru creșterea copilului dacă, precum în cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului se bazează în schimb pe un factor de legătură diferit, precum acela de a fi supus sau considerat ca fiind supus integral impozitului pe venit în Germania, astfel cum se prevede la articolul 62 alineatul (1) punctul 2 din EStG. Potrivit logicii Hotărârii Bosmann, aspectul hotărâtor este acela că dreptul la indemnizația socială în cauză rezultă din legislația statului membru diferit de statul membru competent(44).

70.      În lumina considerațiilor de mai sus, propunem să se răspundă la întrebarea unică din cauza C-611/10 și la primele două întrebări din cauza C-612/10 că articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretate în sensul că nu interzic unui stat membru a cărui legislație nu este legislația aplicabilă în sensul acestor dispoziții să acorde prestații familiale potrivit dreptului său național unui lucrător care este angajat sau detașat pe teritoriul său doar temporar, în circumstanțe precum cele în discuție în cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, în care nici lucrătorul, nici copiii săi nu au reședința obișnuită în acel stat membru, lucrătorul nu suportă niciun dezavantaj legal ca urmare a exercitării dreptului său la libera circulație și există sau poate exista dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în statul competent.

B —    A treia întrebare din cauza C-612/10, privind conformitatea cu dreptul Uniunii a unei dispoziții de drept național precum punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG

71.      A treia întrebare din cauza C-612/10 urmărește să stabilească dacă dreptul Uniunii – în special normele tratatului privind drepturile fundamentale și Regulamentul nr. 1408/71 – se opune unor dispoziții de drept național precum punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, care exclude dreptul la prestații familiale în cazul în care – sau, în privința celei din urmă dispoziții, în măsura în care – o indemnizație comparabilă se plătește în alt stat membru sau ar fi datorată dacă s-ar depune o cerere în acest sens.

1.      Principalele argumente ale părților

72.      Domnii Hudzinski și Wawrzyniak susțin că dreptul Uniunii se opune unei norme de drept național potrivit căreia se interzice în general orice drept la o indemnizație socială în sensul Regulamentului nr. 1408/71 în cazul în care există un drept la o indemnizație comparabilă în alt stat membru.

73.      Aceștia arată în special că dispozițiile germane în cauză exclud dreptul la prestații familiale chiar și în cazurile în care, potrivit articolului 13 și următoarelor din Regulamentul nr. 1408/71, Germania trebuie să acorde o indemnizație în calitate de stat competent. În plus, plata de indemnizații este exclusă chiar și când o indemnizație comparabilă ar fi primită dacă s-ar depune o cerere în acest sens, ceea ce este contrar hotărârii pronunțate de Curte în cauza Schwemmer(45).

74.      Prin contrast, guvernul maghiar este de părere că un alt stat membru decât statul competent este liber să excludă din legislația națională – precum articolul 65 alineatul (1) din EStG – acordarea oricărei prestații familiale complementare în cazurile în care persoana în cauză are dreptul la prestații familiale similare sau comparabile în statul competent.

75.      Și în opinia Comisiei, o normă precum cea prevăzută la articolul 65 alineatul (1) din EStG nu este contrară articolului 14 alineatul (1) litera (a) și articolului 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 sau dreptului primar al Uniunii.

76.      Guvernul german subliniază că nici conform Regulamentului nr. 1408/71, nici conform normelor privind libera circulație a lucrătorilor nu există o obligație pentru Germania să acorde indemnizația pentru creșterea copilului în circumstanțe precum cele din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere.

2.      Apreciere

77.      Cu titlu preliminar, ar trebui observat că contextul în care a fost adresată de către instanța de trimitere a treia întrebare este – după cum reiese din informația furnizată de respectiva instanță și după cum a subliniat guvernul german – acela că în cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere nu sunt reunite condițiile legale care trebuie îndeplinite în vederea acordării indemnizației pentru creșterea copilului în Germania, astfel încât aceste cauze nu pot fi examinate din perspectiva punctului 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG.

78.      În plus, trebuie observat că – spre deosebire de ceea ce par să sugereze domnii Hudzinski și Wawrzyniak –, potrivit informațiilor furnizate de Bundesfinanzhof în ordonanța de trimitere preliminară din cauza C-612/10, există o jurisprudență constantă a instanțelor germane conform căreia, în principiu, punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EstG nu se aplică în cazurile în care Germania trebuie să acorde prestații familiale în conformitate cu normele prevăzute în articolul 13 și următoarele din Regulamentul nr. 1408/71.

79.      Acestea fiind spuse, trebuie subliniat că, în situațiile aflate în discuție în speță, dreptul Uniunii nu impune autorităților germane competente o obligație de a acorda domnului Hudzinski sau domnului Wawrzyniak respectiva indemnizație pentru creșterea copilului.

80.      În această privință ar trebui observat în primul rând că, astfel cum am explicat mai sus(46), potrivit normelor clare prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) și la articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, domnii Hudzinski și Wawrzyniak au continuat, în timpul prestării muncii temporare în Germania, să se supună legislației statului membru de origine. În aceste circumstanțe, Polonia, ca stat membru competent, iar nu Germania, este cea care trebuie să acorde indemnizația pentru creșterea copilului potrivit legislației sale naționale.

81.      În al doilea rând, în opinia noastră, nu există niciun indiciu – și de fapt acest lucru nu a fost contestat în esență de părți – că normele de stabilire a legislației aplicabile, astfel cum sunt prevăzute la articolul 14 alineatul (1) litera (a) și la articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71, considerate în mod individual, ar fi incompatibile cu dreptul Uniunii, în special cu libertatea de circulație sau cu principiul egalității.

82.      În această privință, ar trebui să fie suficient să se arate că rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că scopurile urmărite de articolul 14 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 sunt compatibile cu libertățile fundamentale prin aceea că această dispoziție urmărește promovarea libertății de prestare a serviciilor în beneficiul întreprinderilor care se prevalează de aceasta trimițând lucrători în alte state membre decât statul în care sunt stabilite și prin aceea că urmărește depășirea obstacolelor susceptibile să împiedice libera circulație a lucrătorilor și încurajează totodată întrepătrunderea economică, evitând totodată dificultățile administrative, în special pentru lucrători și pentru întreprinderi(47).

83.      De asemenea, în opinia noastră, Consiliul a făcut o alegere corectă – în realizarea sarcinii sale, potrivit articolului 42 CE (în prezent articolul 48 TFUE), de a institui un sistem de coordonare care să faciliteze exercitarea liberei circulații a lucrătorilor și garantarea egalității de tratament – prevăzând la articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 că, pe cale de excepție de la regula generală, persoanele care desfășoară în mod obișnuit o activitate independentă pe teritoriul unui stat membru continuă să se supună legislației acestui stat membru dacă prestează numai o muncă temporară în alt stat membru, dat fiind că, în caz contrar, complicațiile pe care le-ar putea determina o modificare a legislației aplicabile privind securitatea socială ar putea avea ca efect descurajarea unei persoane să presteze o muncă în alt stat membru numai pentru o perioadă relativ scurtă.

84.      În al treilea rând, astfel cum am explicat mai sus(48) și cum au susținut în mod întemeiat guvernele german și maghiar, chiar dacă este aplicabil raționamentul din Hotărârea Bosmann(49) – după cum sugerăm – unor circumstanțe precum cele aflate în discuție, în ceea ce privește Germania, în calitate de alt stat membru decât statul competent, din această hotărâre se poate deduce numai opțiunea acordării indemnizației pentru creșterea copilului, nu obligația de a o acorda.

85.      În al patrulea rând, în acest context trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul Uniunii – supus cerințelor care rezultă în special din dispozițiile tratatului privind libera circulație a lucrătorilor – nu restrânge competența statelor membre de a-și organiza sistemele de securitate socială și că, în lipsa unei armonizări la nivel comunitar, revine legislației fiecărui stat membru sarcina de a stabili condițiile de acordare a prestațiilor în materie de securitate socială, precum și cuantumul și durata acordării acestora(50).

86.      Rezultă că, în măsura în care dreptul Uniunii nu impune, așadar, autorităților competente germane să acorde indemnizația pentru creșterea copilului în situațiile în discuție, dispoziții de drept național precum punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, care exclud total sau parțial dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în situațiile respective, nu pot fi considerate contrare dreptului Uniunii.

87.      În sfârșit, domnii Hudzinski și Wawrzyniak au susținut că din Hotărârea Schwemmer(51) rezultă că articolul 65 alineatul (1) din EStG nu este conform cu dreptul Uniunii.

88.      Acea hotărâre se referea însă la o chestiune foarte specifică, privind dispozițiile de prevenire a cumulului de indemnizații, astfel cum se prevede la articolul 76 din Regulamentul nr. 1408/71 și la articolul 10 din Regulamentul nr. 574/72. Curtea a hotărât în esență că, în situația care făcea obiectul cauzei, dreptul la indemnizații potrivit legislației unui stat membru nu poate fi suspendat în conformitate cu acele dispoziții dacă, potrivit legislației celuilalt stat membru în cauză, există în principiu un drept la prestații familiale, dar acele indemnizații nu sunt efectiv primite întrucât părintele îndreptățit să le primească nu a depus o cerere în acest sens(52).

89.      Este evident că această chestiune, la care se referea Hotărârea Schwemmer(53), nu prezintă nicio asemănare cu situațiile din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere.

90.      În plus, chiar dacă din Hotărârea Schwemmer(54) s-ar deduce că articolul 65 alineatul (1) din EStG trebuie reinterpretat într-un mod compatibil cu dreptul Uniunii sau neaplicat în măsura în care este vizat acel aspect particular (a cărui apreciere revine instanței naționale), din hotărârea menționată nu reiese că articolul 65 alineatul (1) din EStG este în general contrar cerințelor dreptului Uniunii și, mai precis, în ceea ce privește situațiile din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere și, prin urmare că ar trebui ca instanța națională să nu îl aplice, cu consecința că, în aplicarea restului condițiilor de fond ale EStG, domnii Hudzinski și Wawrzyniak ar putea solicita – potrivit principiului degajat din Hotărârea Bosmann(55) că statul membru necompetent are posibilitatea de a acorda prestații sociale rezultate din legislația sa națională – indemnizația pentru creșterea copilului în Germania(56).

91.      În lumina precedentelor considerații, la a treia întrebare din cauza C-612/10 ar trebui să se răspundă în sensul că dreptul Uniunii și, în particular, Regulamentul nr. 1408/71 nu se opun aplicării unor dispoziții de drept național precum punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din EStG coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, în situații precum cele din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, într-un alt stat membru decât statul competent în vederea acordării dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului.

C —    A patra întrebare din cauza C-612/10, privind cumulul de drepturi la indemnizația pentru creșterea copilului

92.      În cazul unui răspuns afirmativ la a treia întrebare din cauza C-612/10, instanța de trimitere dorește să afle cum trebuie soluționat un eventual cumul de drepturi în statul membru competent și în alt stat membru.

93.      Având în vedere răspunsul dat la a treia întrebare din cauza C-612/10, nu este necesar să se răspundă la a patra întrebare din această cauză.

VI — Concluzie

94.      Pentru motivele prezentate anterior, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesfinanzhof după cum urmează:

„—      Articolul 14 alineatul (1) litera (a) și articolul 14a alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 de aplicare a regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea rezultată din Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 647/2005 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 aprilie 2005, trebuie interpretate în sensul că nu interzic unui stat membru a cărui legislație nu este legislația aplicabilă în sensul acestor dispoziții să acorde prestații familiale potrivit dreptului său național unui lucrător care este angajat sau detașat pe teritoriul său doar temporar, în circumstanțe precum cele în discuție în cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, în care nici lucrătorul, nici copiii săi nu au reședința obișnuită în acel stat membru, lucrătorul nu suportă niciun dezavantaj legal ca urmare a exercitării dreptului său la libera circulație și există sau poate exista dreptul la indemnizația pentru creșterea copilului în statul competent;

—        dreptul Uniunii și, în particular, Regulamentul nr. 1408/71 nu se opun aplicării unor dispoziții de drept național precum punctul 2 din articolul 65 alineatul (1) din Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit) (EStG) coroborat cu articolul 65 alineatul (2) din EStG, în situații precum cele din cauzele aflate pe rolul instanței de trimitere, într-un alt stat membru decât statul competent în vederea acordării dreptului la indemnizația pentru creșterea copilului.”

1 —      Limba originală: engleza.

2 —      JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74.

3 —      JO 2005, L 117, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 211.

4 —      Hotărârea din 20 mai 2008, C-352/06, Rep., p. I-3827, punctele 27-32.

5 —      Citată la nota de subsol 4.

6 —      Citată la nota de subsol 4.

7 —      Citată la nota de subsol 4.

8 —      Citată la nota de subsol 4.

9 —      Citată la nota de subsol 4.

10 —      Citată la nota de subsol 4.

11 —      Citată la nota de subsol 4.

12 —      Citată la nota de subsol 4.

13 —      Citată la nota de subsol 4.

14 —      JO L 166, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74.

15 —      A se vedea în acest sens inter alia Hotărârea din 19 martie 2002, Hervein și alții (C-393/99 și C-394/99, Rec., p. I-2829, punctul 52).

16 —      A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Plum (C-404/98, Rec., p. I-9379, punctele 14 și 15), Hotărârea din 30 martie 2000, Banks și alții (C-178/97, Rec., p. I-2005, punctul 16), și Hotărârea din 15 iunie 2006, Comisia/Franța (C-255/04, Rec., p. I-5251, punctul 48).

17 —      Citată la nota de subsol 4.

18 —      A se vedea între altele Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctul 16, Hotărârea din 12 iunie 1986, Ten Holder (C-302/84, Rec., p. 1821, punctele 19 și 20), și Hotărârea din 15 martie 2001, de Laat (C-444/98, Rec., p. I-2229, punctul 31).

19 —      A se vedea în special punctele 16-19 din această hotărâre (citată la nota de subsol 4).

20 —      Concluzii prezentate la 29 noiembrie în cauza Bosmann, în special punctul 66 (hotărâre citată la nota de subsol 4).

21 —      A se vedea punctul 27 din hotărâre.

22 —      A se vedea punctele 28-33 din această hotărâre (citată la nota de subsol 4).

23 —      A se vedea punctul 50 de mai sus.

24 —      A se vedea în special Hotărârea Ten Holder, citată la nota de subsol 18, punctul 23, și Hotărârea din 10 iulie 1986, Luijten (C-60/85, Rec., p. 2365, punctul 16); a se vedea de asemenea Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctul 17, și Hotărârea din 11 noiembrie 2004, Adanez-Vega, (C-372/02, Rec., p. I-10761, punctul 18).

25 —      A se vedea Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4 (punctele 29-31).

26 —      A se vedea în acest sens Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctele 32 și 33; a se vedea de asemenea Hotărârea din 16 iulie 2009, von Chamier-Glisczinski (C-208/07, Rep., p. I-6095, punctele 55 și 56).

27 —      Cum ar fi în situațiile avute în vedere de normele privind cumulul de drepturi la indemnizații, astfel cum sunt prevăzute la articolul 76 din Regulamentul nr. 1408/71 și la articolul 10 din Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 (denumit în continuare „Regulamentul nr. 574/72”); a se vedea tot în acest context Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctele 20-22, Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Laurin Effing (C-302/02, Rec., p. I-553, punctul 39), și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Schwemmer (C-16/09, Rep., p. I-9717, punctele 43-48).

28 —      A se vedea Hotărârea von Chamier-Glisczinski, citată la nota de subsol 26, punctul 56.

29 —      Citată la nota de subsol 4.

30 —      Citată la nota de subsol 4.

31 —      A se vedea punctele 55 și 56 de mai sus.

32 —      Citată la nota de subsol 4.

33 —      A se vedea în această privință inter alia Hotărârea din 9 martie 2006, Piatkowski (C-493/04, Rec., p. I-2369, punctul 34), și Hotărârea Hervein și alții, citată la nota de subsol 15, punctele 50 și 51.

34 —      A se vedea punctul 65 din Concluziile noastre prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Bosmann (citată la nota de subsol 4).

35 —      A se vedea trimiterea făcută la punctul 29 din Hotărârea Bosmann (citată la nota de subsol 4) la Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Nemec (C-205/05, Rec., p. I-10745).

36 —      A se vedea de asemenea, ca parte a acestei linii jurisprudențiale, inter alia Hotărârea din 6 martie 1979, Rossi (C-100/78, Rec., p. 831, punctul 14), Hotărârea din 30 iunie 2011, da Silva Martins (C-388/09, Rep., p. I-5737, punctul 75), și Hotărârea din 20 octombrie 2011, Pérez Garcia și alții (C-225/10, Rep., p. I-10111, punctul 51).

37 —      Citată la nota de subsol 35.

38 —      Citată la nota de subsol 4.

39 —      În conformitate cu Hotărârea Nemec, citată la nota de subsol 35, și cu hotărârile menționate la nota de subsol 36.

40 —      Citată la nota de subsol 35.

41 —      Citată la nota de subsol 4.

42 —      În această privință, a se vedea de asemenea Hotărârea von Chamier-Glisczinski, citată la nota de subsol 26, punctul 56.

43 —      A se vedea în această privință Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctele 28 și 36.

44 —      A se vedea în această privință Hotărârea Bosmann, citată la nota de subsol 4, punctele 31-33; a se vedea de asemenea punctul 56 de mai sus.

45 —      Citată la nota de subsol 27.

46 —      A se vedea punctele 47 și 48 de mai sus.

47 —      A se vedea în această privință inter alia Hotărârea Plum, citată la nota de subsol 16, punctele 19 și 20, și Hotărârea din 10 februarie 2000, FTS (C-202/97, Rec., p. I-883, punctele 28 și 29).

48 —      A se vedea punctele 52 și 53 de mai sus.

49 —      Citată la nota de subsol 4.

50 —      A se vedea, referitor la articolul 62 alineatul (1) din EStG, Hotărârea din 18 noiembrie 2010, Xhymshiti (C-247/09, Rep., p. I-11845, punctul 43); a se vedea de asemenea Hotărârea din 23 noiembrie 2000, Elsen (C-135/99, Rep., p. I-10409, punctul 33), și Hotărârea din 21 februarie 2008, Klöppel (C-507/06, Rep., p. I-943, punctul 16).

51 —      Citată la nota de subsol 27.

52 —      A se vedea în special punctele 44 și 59 din Hotărârea Schwemmer (citată la nota de subsol 27).

53 —      Citată la nota de subsol 27.

54 —      Citată la nota de subsol 27.

55 —      Citată la nota de subsol 4.

56 —      Nu există niciun indiciu în sensul că Curtea consideră că articolul 65 alineatul (1) din EStG este în general incompatibil cu dreptul Uniunii; a se vedea în acest sens Hotărârea Xhymshiti, citată la nota de subsol 50, punctele 42-44.