Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

3.8.2015   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 254/10


Acțiune introdusă la 27 mai 2015 – Comisia Europeană/Republica Elenă

(Cauza C-244/15)

(2015/C 254/13)

Limba de procedură: greaca

Părțile

Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: D. Triantafyllou și W. Roels, agenți)

Pârâtă: Republica Elenă

Concluziile reclamantei

Constatarea faptului că, prin instituirea și prin menținerea în vigoare a unei reglementări care prevede o scutire de impozitul pe moșteniri în ceea ce privește prima locuință, discriminatorie în măsura în care nu se aplică decât resortisanților Uniunii Europene cu reședința în Grecia, Republica Elenă nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 63 TFUE și al articolului 40 din Acordul privind Spațiul Economic European;

obligarea Republicii Elene la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și principalele argumente

1.

Tratamentul fiscal diferențiat între rezidenții în Grecia care nu sunt proprietari de bunuri imobile (care sunt scutiți de taxele pe moștenire) și nerezidenții în Grecia în privința primului bun imobil dobândit prin moștenire constituie o limitare nejustificată a liberei circulații a capitalurilor în sensul articolului 63 TFUE (a se vedea de asemenea articolul 65 TFUE).

2.

Tratamentul fiscal diferențiat între rezidenții în Grecia și nerezidenții în Grecia constituie o distincție nejustificată a unor situații comparabile, din moment ce, pe de o parte, nerezidenții pot de asemenea să se stabilească în Grecia, astfel încât se vor afla în aceeași situație ca și rezidenții deja prezenți în Grecia, și, pe de altă parte, scutirea nu este legată de ocuparea de către proprietar a bunului său imobil primit moștenire, astfel încât locul de reședință nu poate constitui criteriul de acordare a scutirii. Criteriul reședinței îl disimulează pe cel al cetățeniei, întrucât rezidenții în Grecia au în majoritate cetățenia elenă și viceversa.

3.

O asemenea distincție care nu este legată de ocuparea bunului de către proprietar nu poate fi justificată prin criterii de politică socială și nici prin necesitatea asigurării veniturilor publice.