Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

13 iunie 2017(*)

„Trimitere preliminară – Articolul 355 alineatul (3) TFUE – Statutul Gibraltarului – Articolul 56 TFUE – Libera prestare a serviciilor – Situație pur internă – Inadmisibilitate”

În cauza C-591/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court of Justice (England & Wales), Queen's Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen's Bench (Camera administrativă), Regatul Unit], prin decizia din 21 septembrie 2015, primită de Curte la 13 noiembrie 2015, în procedura

The Queen, la cererea:

The Gibraltar Betting and Gaming Association Limited,

împotriva

Commissioners for Her Majesty's Revenue and Customs,

Her Majesty's Treasury,

cu participarea:

Her Majesty's Government of Gibraltar,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, domnul A. Tizzano, vicepreședinte, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen și T. von Danwitz, președinți de cameră, domnii J. Malenovský, J.-C. Bonichot și A. Arabadjiev, doamna C. Toader, domnii C. Vajda, S. Rodin și F. Biltgen și doamna K. Jürimäe, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul K. Malacek, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 octombrie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru The Gibraltar Betting and Gaming Association Limited, de D. Rose, QC, de J. Boyd, barrister, precum și de L. J. Cass, solicitor;

–        pentru Her Majesty's Government of Gibraltar, de D. Pannick, QC, de M. Llamas, QC, precum și de R. Mehta, barrister, mandatați de F. Laurence, solicitor;

–        pentru guvernul Regatului Unit, de S. Simmons, de M. Holt și de D. Robertson, în calitate de agenți, asistați de K. Beal, QC, de J. Oliver și de S. Wilkinson, barristers;

–        pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck și de M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de R. Verbeke și de P. Vlaemminck, advocaten;

–        pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de T. Müller și de J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru Irlanda, de E. Creedon, de A. Joyce și de J. Quaney, în calitate de agenți, asistați de C. Power, SC, și de C. Toland, BL;

–        pentru guvernul spaniol, de M. A. Sampol Pucurull și de A. Rubio González, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, de M. Figueiredo, de A. Silva Coelho și de P. de Sousa Inês, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de R. Lyal și de W. Roels, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 19 ianuarie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 și a articolului 355 alineatul (3) TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între The Gibraltar Betting and Gaming Association Limited (denumită în continuare „GBGA”), pe de o parte, și Commissioners for Her Majesty's Revenue and Customs (administrația fiscală și vamală, Regatul Unit, denumită în continuare „administrația fiscală”) și Her Majesty's Treasury (Ministerul Finanțelor, Regatul Unit), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unui regim fiscal prin care se stabilesc impozite pe jocurile de noroc.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

3        Capitolul XI din Carta Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, intitulat „Declarație privind teritoriile care nu se autoguvernează”, cuprinde articolul 73, care prevede:

„Membrii Națiunilor Unite care au sau care își asumă răspunderea pentru administrarea unor teritorii ale căror popoare nu au atins încă un grad deplin de autoguvernare recunosc principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate. Ei acceptă ca o misiune sacră obligația de a promova la maximum bunăstarea locuitorilor acestor teritorii, în cadrul sistemului de pace și securitate internațională stabilit prin prezenta Cartă, și în acest scop:

[…]

e.      de a transmite regulat spre informare Secretarului general, sub rezerva limitărilor pe care le-ar putea impune exigențe de securitate și considerente de ordin constituțional, informații statistice și altele de natură tehnică privind condițiile economice, sociale și de învățământ din teritoriile de care răspund, altele decât teritoriile cărora li se aplică Capitolele XII și XIII.”

 Statutul Gibraltarului

4        Gibraltarul a fost cedat Coroanei Britanice de către Regele Spaniei prin Tratatul de la Utrecht, încheiat între Regele Spaniei și Regina Marii Britanii la 13 iulie 1713, în cadrul tratatelor care au pus capăt Războiului Succesiunii Spaniole. Articolul X ultima teză din acest tratat prevede că, în cazul în care Coroana Britanică ar intenționa vreodată să doneze, să vândă sau să înstrăineze în orice alt mod proprietatea orașului Gibraltar, trebuie să acorde Coroanei Spaniei un drept de preempțiune.

5        Gibraltarul este o colonie a Coroanei Britanice. El nu face parte din Regatul Unit.

6        Sistemul de guvernare al Gibraltarului este stabilit prin Gibraltar Constitution Order 2006 (Ordonanța privind Constituția Gibraltarului din anul 2006), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. În temeiul acestei ordonanțe, puterea executivă este exercitată de un guvernator numit de Regină, iar pentru anumite competențe interne, de guvernul Gibraltarului. Puterea legislativă este exercitată de Regină și de Parlamentul Gibraltarului, ai cărui membri sunt aleși la fiecare patru ani de electoratul din Gibraltar. Au fost create instanțe judecătorești proprii Gibraltarului. Există o posibilitate de atacare a hotărârilor celei mai înalte instanțe din Gibraltar în fața Judicial Committee of the Privy Council (Comitetul judiciar al Consiliului privat).

7        În dreptul internațional, Gibraltarul figurează pe lista teritoriilor care nu se autoguvernează în sensul articolului 73 din Carta Națiunilor Unite.

8        În dreptul Uniunii, Gibraltarul este un teritoriu european ale cărui relații externe sunt asumate de un stat membru în sensul articolului 355 alineatul (3) TFUE și căruia i se aplică dispozițiile tratatelor. Actul privind condițiile de aderare a Regatului Danemarcei, a Irlandei și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și adaptările tratatelor (JO 1972, L 73, p. 14, denumit în continuare „Actul de aderare din 1972”) prevede însă că anumite părți ale tratatului nu se aplică Gibraltarului.

9        Articolul 28 din Actul de aderare din 1972 prevede:

„Actele instituțiilor Comunității referitoare la produsele menționate în anexa II la Tratatul CEE și la produsele supuse, la importul în Comunitate, unei reglementări specifice, ca urmare a punerii în aplicare a politicii agricole comune, precum și actele privind armonizarea legislației statelor membre privind impozitele pe cifra de afaceri nu se aplică în Gibraltar, cu excepția cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, prevede altfel.”

10      În temeiul articolului 29 din Actul de aderare din 1972 coroborat cu punctul 4 din partea I din anexa I la acesta, Gibraltarul este exclus din teritoriul vamal al Uniunii.

 Dreptul Regatului Unit

11      În Regatul Unit există șapte impozite pe jocurile de noroc. Regimul fiscal instituit prin capitolele 1-4 din partea 3 a Finance Act 2014 (Legea finanțelor din 2014, denumită în continuare „FA 2014”), precum și prin anexele 27-29 la această lege privește cele trei impozite în discuție în cauza principală, și anume impozitul general pe pariuri, cu excepția pariurilor pe interval, impozitul pe pariuri mutuale și impozitul pe jocuri la distanță, și stabilește în legătură cu acestea, potrivit instanței de trimitere, un regim de impunere în funcție de „locul de consum”.

12      În decizia sa de trimitere, instanța de trimitere prezintă, cu titlu de exemplu, dispozițiile referitoare la impozitul pe jocuri la distanță, prevăzute în capitolul 3 din partea a treia a FA 2014.

13      Articolul 154 din FA 2014 definește „jocurile la distanță” ca fiind jocuri la care persoanele participă utilizând internetul, telefonul, televiziunea, radioul sau orice alt tip de tehnologie electronică sau de altă natură pentru facilitarea comunicării.

14      Articolul 155 alineatul (1) din FA 2014 prevede că o acciză denumită „impozit pe jocurile la distanță” va fi percepută pentru „participarea unei persoane impozabile la jocuri la distanță conform acordurilor încheiate între această persoană și o altă persoană (furnizor de jocuri)”.

15      Noțiunea „persoană impozabilă” este definită la articolul 155 alineatul (2) din FA 2014 ca vizând, între altele, „orice persoană stabilită în Regatul Unit («UK person»)”. Potrivit articolului 186 alineatul (1) din FA 2014, o „[p]ersoană stabilită în Regatul Unit (UK person)” înseamnă „orice persoană fizică ce locuiește în mod obișnuit în Regatul Unit” sau „o persoană juridică înființată în mod legal în Regatul Unit”.

16      Potrivit articolului 155 alineatul (3) din FA 2014, impozitul pe jocuri la distanță se ridică la 15 % din „profitul obținut de furnizorul de jocuri” din jocurile la distanță într-un anumit exercițiu contabil.

17      Articolul 157 din FA 2014 definește noțiunea „profit obținut de furnizorul de jocuri” în materia jocurilor obișnuite în sensul că, în scopul calculării lui, trebuie însumate plățile efectuate către furnizorul de jocuri în exercițiul contabil în cauză în legătură cu jocurile obișnuite și apoi scăzut cuantumul cheltuielilor efectuate de furnizor în această perioadă în legătură cu premiile atribuite în cadrul acestor jocuri.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

18      GBGA este o grupare profesională ai cărei membri sunt în principal operatori de jocuri de noroc stabiliți în Gibraltar, care prestează servicii de jocuri de noroc la distanță către clienți din Regatul Unit sau din alte țări.

19      La 17 iulie 2014 a intrat în vigoare în Regatul Unit un regim fiscal privind anumite impozite pe jocurile de noroc, prevăzut de FA 2014 și completat de comunicările și de liniile directoare adoptate de administrația fiscală (denumit în continuare „noul regim fiscal”).

20      GBGA a introdus la instanța de trimitere o acțiune având ca obiect controlul legalității noului regim fiscal din perspectiva dreptului Uniunii. Ea afirmă în acest context că impozitele datorate în temeiul acestui regim sunt extrateritoriale, constituie un obstacol în calea liberei prestări a serviciilor și discriminează furnizorii de servicii stabiliți în afara Regatului Unit. Pe de altă parte, astfel de impozite nu ar putea fi justificate de obiectivele, în principal economice, exprimate de Regatul Unit. În consecință, noul regim fiscal ar fi incompatibil cu articolul 56 TFUE.

21      Instanța de trimitere precizează în această privință că, în temeiul regimului impozitării jocurilor de noroc la distanță aplicabil înainte de intrarea în vigoare a noului regim fiscal, furnizorii de servicii de jocuri de noroc la distanță stabiliți în Regatul Unit plăteau un impozit în cotă de 15 % din profitul lor brut, oricare ar fi fost reședința clienților lor, acest impozit întemeindu-se pe principiul „locului de furnizare”. Furnizorii de servicii de jocuri de noroc la distanță stabiliți în Gibraltar sau în alt loc în afara Regatului Unit nu plăteau niciun impozit în Regatul Unit pentru serviciile legate de jocurile de acest fel furnizate persoanelor stabilite în Regatul Unit.

22      Această instanță arată că unul dintre principalele obiective ale noului regim fiscal, întemeiat pe principiul „locului de consum”, este să modifice impozitarea jocurilor de noroc astfel încât furnizorii care oferă servicii legate de jocurile de acest fel clienților din Regatul Unit, indiferent de locul unde sunt stabiliți aceștia, să plătească la Ministerul Finanțelor din Regatul Unit un impozit pe asemenea servicii, a cărui cotă este stabilită la 15 % din profitul furnizorilor respectivi, așa cum este definit de FA 2014, din exercițiul în cauză.

23      Ca efect al acestor noi impozite – în special al impozitului pe jocuri de noroc la distanță, la care se referă instanța de trimitere în decizia sa și care este aplicabil fără distincție tuturor operatorilor economici care își furnizează serviciile de jocuri de noroc la distanță persoanelor stabilite în Regatul Unit –, furnizorii de servicii legate de jocurile de acest fel stabiliți în Gibraltar, precum membrii GBGA, nu vor mai putea, potrivit instanței de trimitere, să își furnizeze serviciile pe piața jocurilor de noroc din Regatul Unit fără a plăti un impozit în acest stat membru.

24      Având în vedere aceste considerații, instanța de trimitere apreciază că trebuie clarificat statutul constituțional al Gibraltarului în dreptul Uniunii și, mai precis, dacă operatorii economici precum membrii GBGA stabiliți în Gibraltar pot invoca dreptul Uniunii împotriva reglementării adoptate de Regatul Unit prin care se instituie un nou regim fiscal și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă o asemenea reglementare încalcă cerințele articolului 56 TFUE.

25      În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Queen's Bench Division (Administrative Court) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Queen's Bench (Camera administrativă), Regatul Unit], a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În sensul articolului 56 TFUE și având în vedere relația constituțională dintre Gibraltar și Regatul Unit:

a)      Gibraltar și Regatul Unit trebuie să fie considerate ca făcând parte dintr-un singur stat membru în sensul dreptului Uniunii […], astfel încât articolul 56 TFUE nu se aplică decât în măsura în care se poate aplica în cazul unei măsuri interne?

sau

b)      Având în vedere articolul 355 alineatul (3) TFUE, Gibraltar are statutul constituțional de teritoriu separat de Regatul Unit în cadrul Uniunii […], astfel că furnizarea de servicii între Gibraltar și Regatul Unit trebuie să fie considerată ca fiind un schimb comercial în cadrul Uniunii în sensul articolului 56 TFUE?

sau

c)      Gibraltarul trebuie să fie tratat ca un stat sau un teritoriu terț, efectul fiind acela că dreptul Uniunii […] nu este aplicabil în cazul schimburilor comerciale dintre cele două decât în împrejurările în care dreptul Uniunii produce efecte între un stat membru și un stat terț?

sau

d)      Raportul constituțional dintre Gibraltar și Regatul Unit trebuie să fie tratat în alt mod în sensul articolului 56 TFUE?

2)      Măsurile naționale de impozitare care au caracteristici cum sunt cele ale noului regim fiscal constituie o restricție privind dreptul la libera circulație a serviciilor în sensul articolului 56 TFUE?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ, obiectivele pe care instanța de trimitere a constatat că le urmăresc măsurile interne (cum este noul regim fiscal) sunt obiective legitime care pot justifica restricția privind dreptul la libera circulație a serviciilor potrivit articolului 56 TFUE?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

26      Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 355 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 56 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru.

27      Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit de la bun început că dreptul Uniunii se aplică statelor membre în temeiul articolului 52 alineatul (1) TUE. Potrivit articolului 52 alineatul (2) TUE, domeniul de aplicare teritorială a tratatelor este prevăzut la articolul 355 TFUE.

28      În temeiul articolului 355 alineatul (3) TFUE, dispozițiile tratatelor se aplică teritoriilor europene ale căror relații externe sunt asumate de către un stat membru.

29      În această privință, trebuie arătat că Gibraltarul constituie un teritoriu european ale cărui relații externe sunt asumate de către un stat membru, și anume de Regatul Unit, și că dreptul Uniunii se aplică acestui teritoriu în temeiul articolului 355 alineatul (3) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C-30/01, EU:C:2003:489, punctul 47, și Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C-145/04, EU:C:2006:543, punctul 19).

30      Prin derogare de la articolul 355 alineatul (3) TFUE, Gibraltarul este exclus, în temeiul Actului de aderare din 1972, de la aplicarea actelor Uniunii în anumite domenii ale dreptului Uniunii, aceste excluderi fiind introduse în considerarea situației juridice speciale și mai ales a statutului de port liber al acestui teritoriu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iulie 2005, Comisia/Regatul Unit, C-349/03, EU:C:2005:488, punctul 41). Excluderile menționate nu se referă însă la libera prestare a serviciilor, prevăzută la articolul 56 TFUE.

31      Rezultă din cele care precedă că articolul 56 TFUE se aplică Gibraltarului în temeiul articolului 355 alineatul (3) TFUE.

32      Trebuie amintit, în continuare, că articolul 56 TFUE interzice restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.

33      În schimb, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile Tratatului FUE în materie de liberă prestare a serviciilor nu își găsesc aplicarea într-o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru (Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C-268/15, EU:C:2016:874, punctul 47 și jurisprudența citată).

34      În acest context, trebuie să se examineze dacă furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru.

35      În această privință, desigur, Curtea a constatat deja, după cum au arătat toate persoanele interesate, că Gibraltarul nu face parte din Regatul Unit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C-30/01, EU:C:2003:489, punctul 47, și Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C-145/04, EU:C:2006:543, punctul 15).

36      Această împrejurare nu poate fi însă decisivă pentru a se stabili dacă două teritorii trebuie să fie asimilate unui singur stat membru în scopul aplicabilității dispozițiilor referitoare la libertățile fundamentale. Astfel, Curtea a statuat deja, la punctul 54 din Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Jersey Produce Marketing Organisation (C-293/02, EU:C:2005:664), că, în scopul aplicării articolelor 23, 25, 28 și 29 CE, Insulele Anglo-Normande – din care face parte Domeniul Jersey –, Insula Man și Regatul Unit trebuie să fie asimilate unui singur stat membru, în pofida faptului că aceste insule nu fac parte din Regatul Unit.

37      Pentru a ajunge la această concluzie, după ce a amintit că Regatul Unit își asumă relațiile externe ale Domeniului Jersey, Curtea s-a bazat în principal pe împrejurarea că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 3 privind Insulele Anglo-Normande și Insula Man, anexat la Actul de aderare din 1972, reglementarea Uniunii în materie vamală și în materie de restricții cantitative se aplică Insulelor Anglo-Normande și Insulei Man „în aceleași condiții ca Regatului Unit”, precum și pe lipsa unor elemente ale statutului insulelor respective care să permită ca relațiile dintre acestea și Regatul Unit să fie considerate asemănătoare celor care există între statele membre (a se vedea în această privință Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Jersey Produce Marketing Organisation, C-293/02, EU:C:2005:664, punctele 43, 45 și 46).

38      În ceea ce privește, în primul rând, condițiile în care articolul 56 TFUE se aplică Gibraltarului, este adevărat că articolul 355 alineatul (3) TFUE nu precizează că acest articol 56 se aplică Gibraltarului „în aceleași condiții ca Regatului Unit”.

39      În aceste împrejurări, trebuie amintit că articolul 355 alineatul (3) TFUE extinde aplicabilitatea dispozițiilor dreptului Uniunii la teritoriul Gibraltarului, sub rezerva unor excluderi expres prevăzute de Actul de aderare din 1972, care nu vizează însă libera prestare a serviciilor.

40      În plus, faptul, invocat de guvernul Gibraltarului, că articolul 56 TFUE se aplică Gibraltarului în temeiul articolului 355 alineatul (3) TFUE și Regatului Unit în temeiul articolului 52 alineatul (1) TUE este lipsit de relevanță în această privință. Astfel, într-un context similar, faptul că reglementarea Uniunii în materie vamală și în materie de restricții cantitative se aplică Insulelor Anglo-Normande și Insulei Man în temeiul articolului 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 3 anexat la Actul de aderare din 1972 și Regatului Unit în temeiul articolului 52 alineatul (1) TUE nu a împiedicat Curtea să statueze că, în scopul aplicării acestei reglementări, insulele respective și Regatul Unit trebuie să fie asimilate unui singur stat membru (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, Jersey Produce Marketing Organisation, C-293/02, EU:C:2005:664, punctul 54).

41      În al doilea rând, nu există alte elemente care să permită ca relațiile dintre Gibraltar și Regatul Unit să fie considerate, în scopul articolului 56 TFUE, ca fiind asemănătoare celor care există între două state membre.

42      Dimpotrivă, asimilarea schimburilor dintre Gibraltar și Regatul Unit celor dintre statele membre ar avea ca rezultat negarea legăturii recunoscute la articolul 355 alineatul (3) TFUE între acest teritoriu și acest stat membru. În acest sens, este cert că Regatul Unit este cel care și-a asumat obligații în temeiul tratatelor față de celelalte state membre în ceea ce privește aplicarea și transpunerea dreptului Uniunii pe teritoriul Gibraltarului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2003, Comisia/Regatul Unit, C-30/01, EU:C:2003:489, punctele 1 și 47, precum și Hotărârea din 21 iulie 2005, Comisia/Regatul Unit, C-349/03, EU:C:2005:488, punctul 56), după cum a arătat avocatul general la punctul 37 din concluzii.

43      Rezultă că furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru.

44      Această interpretare nu este repusă în discuție de argumentul guvernului Gibraltarului potrivit căruia, în acest fel, s-ar aduce atingere obiectivului, prevăzut la articolul 26 TFUE, de asigurare a funcționării pieței interne, precum și obiectivului de a integra Gibraltarul în această piață, pe care le urmărește, potrivit guvernului menționat, articolul 355 alineatul (3) TFUE.

45      Trebuie arătat în această privință că, potrivit chiar modului său de redactare, articolul 26 alineatul (2) TFUE prevede că piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor, articolul 56 TFUE constituind o asemenea dispoziție în ceea ce privește libera prestare a serviciilor.

46      Or, după cum s-a arătat la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, aplicabilitatea articolului 56 TFUE unei anumite situații impune prezența unui element de extraneitate.

47      De altfel, interpretarea reținută la punctul 43 din prezenta hotărâre nu face ca articolul 56 TFUE să fie inaplicabil teritoriului Gibraltarului, după cum pretinde guvernul Gibraltarului. Această dispoziție rămâne astfel deplin aplicabilă teritoriului menționat în aceleași condiții – printre care și cea referitoare la necesitatea prezenței unui element de extraneitate – ca cele prevăzute pentru orice alt teritoriu al Uniunii căruia i se aplică.

48      Nici considerațiile referitoare la statutul Gibraltarului în temeiul dreptului constituțional național sau în temeiul dreptului internațional nu infirmă această interpretare.

49      În ceea ce privește, în primul rând, statutul Gibraltarului în temeiul dreptului constituțional național, guvernul Gibraltarului susține, făcând trimitere la Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle (148/77, EU:C:1978:173), că statutul acestui teritoriu în dreptul Uniunii ar trebui să fie stabilit în special de statutul său în dreptul național.

50      În această privință, trebuie arătat că constatarea Curții de la punctul 10 din hotărârea menționată – potrivit căreia statutul departamentelor franceze de peste mări este definit, în primul rând, prin referire la constituția franceză, care prevede că aceste departamente fac parte integrantă din Republica Franceză – trebuie să fie citită în contextul său, întrucât se raportează la interpretarea articolului 227 alineatul (1) din Tratatul CEE, potrivit căruia acest tratat se aplica întregii „Republici Franceze” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle, 148/77, EU:C:1978:173, punctul 9). Astfel, prin această precizare, Curtea intenționa doar să recunoască faptul că departamentele respective fac parte din statul membru menționat și că dreptul Uniunii se aplica de plin drept acestor teritorii, după expirarea termenului de doi ani prevăzut la alineatul (2) al articolului 227 amintit, în măsura în care făceau parte integrantă din acest stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 1978, Hansen & Balle, 148/77, EU:C:1978:173, punctul 10).

51      Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezenta hotărâre, dreptul Uniunii se aplică Gibraltarului nu datorită faptului că acesta ar face parte din Regatul Unit, ci în temeiul articolului 355 alineatul (3) TFUE.

52      În al doilea rând, în ceea ce privește statutul Gibraltarului în dreptul internațional, este cert că Gibraltarul figurează pe lista teritoriilor care nu se autoguvernează în sensul articolului 73 din Carta Națiunilor Unite.

53      În această privință, guvernul Gibraltarului pretinde că reținerea unei interpretări precum cea reținută la punctul 43 din prezenta hotărâre ar aduce atingere statutului acestui teritoriu în dreptul internațional și, printre altele, ar încălca Rezoluția 2625 (XXV) din 24 octombrie 1972 adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, potrivit căreia teritoriul unei colonii ar trebui să dețină un statut separat și distinct de cel al teritoriului statului care îl administrează.

54      Or, interpretarea menționată a articolului 355 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 56 TFUE nu are nicio incidență asupra statutului teritoriului Gibraltarului în temeiul dreptului internațional, din moment ce se limitează să precizeze că, întrucât dreptul Uniunii se aplică acestui teritoriu în calitate de teritoriu european ale cărui relații externe sunt asumate de către un stat membru, și anume de Regatul Unit, furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru. Astfel, această interpretare nu poate fi înțeleasă în sensul că ar aduce atingere statutului separat și distinct al Gibraltarului.

55      Trebuie adăugat în acest context că instanța de trimitere s-a limitat să indice că noul regim fiscal în discuție în litigiul principal este aplicabil fără distincție resortisanților statului membru în cauză și resortisanților altor state membre, fără a prezenta alte elemente concrete care să permită stabilirea unei legături între obiectul litigiului principal și articolul 56 TFUE, contrar cerințelor articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2016, Ullens de Schooten, C-268/15, EU:C:2016:874, punctul 55).

56      Din ansamblul considerațiilor care precedă reiese că este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 355 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 56 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru.

 Cu privire la a doua și la a treia întrebare

57      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

58      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 355 alineatul (3) TFUE coroborat cu articolul 56 TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că furnizarea de servicii de către operatori stabiliți în Gibraltar unor persoane stabilite în Regatul Unit constituie, din perspectiva dreptului Uniunii, o situație în care toate elementele se limitează la interiorul unui singur stat membru.

Semnături

* Limba de procedură: engleza.