Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 5 iunie 2018(1)

Cauza C-135/17

X-GmbH

împotriva

Finanzamt Stuttgart – Körperschaften

[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală, Germania)]

„Trimitere preliminară – Libera circulaţie a capitalurilor – Articolele 56 și 57 CE – Circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe – Restricții – Clauza de «standstill» – Investiții directe – Reglementare a unui stat membru care prevede impozitarea veniturilor provenite de la societăți care își au sediul în străinătate – Justificare – Lupta împotriva aranjamentelor pur artificiale – Repartizarea echilibrată a competenței de impozitare – Menținerea eficacității controalelor fiscale”






I.      Introducere

1.        Prin intermediul cererii de decizie preliminară, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală, Germania) solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolelor 56 și 57 CE (devenite articolele 63 și, respectiv, 64 TFUE), cu scopul de a stabili, în esență, dacă sistemul german aplicabil „participațiilor la societăți intermediare străine”(2) implică o restricție privind libera circulație a capitalurilor în raport cu țările terțe, restricție care, în cazul în care nu ar intra sub incidența clauzei de „standstill”, prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE, ar putea fi justificată de motive imperative de interes general, în special lupta împotriva aranjamentelor pur artificiale.

2.        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societatea de drept german X și Finanzamt Stuttgart-Körperschaften (Administrația Finanțelor Publice din Stuttgart – Serviciul persoane juridice, Germania) cu privire la reintegrarea veniturilor realizate în anii 2005 și 2006 de Y, o societate de drept elvețian deținută în proporție de 30 % de X, în baza de calcul impozabilă a acesteia din urmă, în aplicarea dispozițiilor Gesetz über die Besteuerung bei Auslandsbeziehungen (Aussensteuergesetz) (Legea fiscală privind relațiile cu străinătatea) din 8 septembrie 1972(3), în versiunea rezultată din Missbrauchsbekämpfungs- und Steuerbereinigungsgesetz (Legea privind armonizarea fiscală și combaterea fraudei) din 21 decembrie 1993(4) și din Gesetz zur Fortentwicklung des Unternehmenssteuerrechts (Legea privind evoluția fiscalității întreprinderilor) din 20 decembrie 2001(5) (denumită în continuare „UntStFG 2001”) (denumită în continuare „AStG”).

3.        Reiese din cererea de decizie preliminară că, în temeiul articolului 7 alineatele 6 și 6a, precum și al articolului 8 din AStG, veniturile unei societăți străine din capitalul căreia o persoană impozabilă rezidentă germană deține o participație cel puțin egală cu 1 % sunt impozabile în privința acestei persoane impozabile în cazul în care este vorba despre „venituri intermediare care au natura unei investiții de capital”, cu alte cuvinte în cazul în care sunt supuse, în străinătate, unui impozit pe profit mai mic de 25 % și nu provin din activități economice așa-numite „active”.

4.        În cauza principală, este cert că societatea Y a fost calificată de către administrația fiscală germană drept societate intermediară străină pentru „veniturile intermediare care au natura unei investiții de capital”, în sensul articolului 7 alineatele 6 și 6a din AStG. Astfel, pentru exercițiile fiscale în discuție, administrația fiscală germană a considerat că creanțele dobândite de Y de la o societate germană și, în parte, datorită unui împrumut acordat de X, dădeau dreptul la o participație la rezultatele sportive a patru cluburi sportive germane, în special prin beneficiile obținute de acestea din urmă din drepturi mediatice. Prin urmare, veniturile obținute de Y trebuiau să fie calificate drept venituri intermediare care au natura unei investiții de capital și încorporate în baza de calcul impozabilă a X pentru cele două exerciții fiscale în litigiu în cauza principală.

5.        Întrucât a contestat fără succes deciziile administrației fiscale germane, X a introdus o acțiune la Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală).

6.        Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) arată că normele care vizează reintegrarea veniturilor intermediare care au natura unei investiții de capital în baza de calcul impozabilă a unui acționar, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, prevăzute la articolul 7 alineatele 6 și 6a din AStG, sunt destinate exclusiv participațiilor la societăți străine. În această privință, Bundesfinanzhof consideră că legislația germană în discuție ar putea, în principiu, să constituie o restricție interzisă privind libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 56 alineatul (1) CE.

7.        Cu toate acestea, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) ridică problema dacă această legislație națională este permisă de dreptul Uniunii, ținând seama de clauza de „standstill”, prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE, potrivit căreia articolul 56 CE nu aduce atingere aplicării, în țările terțe, a restricțiilor existente la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern în ceea ce privește circulația capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe atunci când implică, printre altele, investiții directe. Reamintind totodată jurisprudența Curții potrivit căreia, în principiu, este de competența instanței naționale să determine, în această privință, conținutul legislației „existente” la 31 decembrie 1993, această instanță consideră că o clarificare din partea Curții se impune în ceea ce privește legislația germană în cauză, în special în legătură cu două aspecte.

8.        În primul rând, conform explicațiilor furnizate de Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală), normele privind reintegrarea „veniturilor intermediare care au natura unei investiții de capital” în baza de calcul impozabilă a unui acționar, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, în vigoare la 31 decembrie 1993, ar fi fost modificate de Gesetz zur Senkung der Steuersätze und zur Reform der Unternehmensbesteuerung (Steuersenkungsgesetz) (Legea privind reducerea impozitului și reforma fiscalității întreprinderilor) din 23 octombrie 2000, (denumită în continuare „StSenkG 2000”)(6). Această instanță constată că, deși StSenkG 2000 a reorganizat, desigur, în profunzime normele respective aplicabile la 31 decembrie 1993, modificările pe care această legislație era considerată a le aduce la AStG au fost totuși abrogate prin UntStFG 2001, chiar înainte ca acestea să se fi putut aplica, pentru prima dată, unor asemenea venituri într-o situație concretă.

9.        În această privință, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) consideră că nu este lipsită de incertitudini problema dacă, în temeiul articolului 57 alineatul (1) CE, garanția menținerii unei restricții privind libera circulație a capitalurilor care exista la 31 decembrie 1993 poate deveni caducă exclusiv ca urmare a efectului normativ formal al legislației de modificare sau dacă modificarea trebuia să fi fost de asemenea pusă efectiv în aplicare în practică.

10.      În al doilea rând, UntStFG 2001 ar fi restabilit, pentru normele care vizează reintegrarea veniturilor intermediare care au natura unei investiții de capital în baza de calcul impozabilă a unui acționar, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, efecte juridice existente la 31 decembrie 1993, cu excepția unui element. UntStFG 2001 ar fi redus, printre altele, procentul minim al participării în cadrul societății intermediare străine necesar pentru o asemenea reintegrare, care era anterior de 10 %, la 1 %. În plus, în aceste condiții, reintegrarea respectivă ar trebui să se aplice chiar și pentru participațiile mai mici de 1 %. Totuși, deși această extindere a domeniului de aplicare al normelor respective la participațiile de portofoliu mai mici de 10 % reprezintă, în opinia Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală), o modificare substanțială care extinde restricția privind circulația transfrontalieră a capitalurilor într-un mod care nu poate fi neglijat, această modificare privește nu investițiile directe, în sensul articolului 57 alineatul (1) CE, ci doar participațiile de portofoliu. În consecință, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) consideră că clauza de „standstill” ar putea fi aplicabilă în speță, în măsura în care normele aplicabile situației speciale a X, a cărei participare de 30 % la capitalul Y constituie o investiție directă, nu au fost afectate de modificarea introdusă prin UntStFG 2001 privind participațiile de portofoliu.

11.      În ipoteza în care legislația națională în cauză nu ar fi acoperită de clauza de „standstill” ca urmare a unuia dintre aceste două aspecte, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) ridică problema dacă o astfel de legislație nu constituie o restricție interzisă privind libera circulație a capitalurilor, care, dacă este cazul, poate fi justificată de motive imperative de interes general. Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) amintește, în această privință, că Curtea a analizat chestiunea privind impozitarea veniturilor întreprinderilor intermediare în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:544). Totuși, aceasta subliniază că această cauză se înscria în contextul libertății de stabilire aplicabile în relațiile dintre statele membre, iar nu în cel al liberei circulații a capitalurilor, aplicabil de asemenea în relațiile dintre statele membre și țările terțe. În cazul în care această jurisprudență ar trebui extinsă la o situație precum cea din cauza principală, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) are îndoieli cu privire la caracterul justificat al legislației naționale.

12.      În aceste condiții, Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„(1)      Articolul 57 alineatul (1) CE [devenit articolul 64 alineatul (1) TFUE] trebuie interpretat în sensul că articolul 56 CE (devenit articolul 63 TFUE) nu afectează nicio restricție instituită de către un stat membru privind libera circulație a capitalurilor în raport cu state terțe, în contextul unor investiții directe, existentă la 31 decembrie 1993, atunci când dispoziția națională existentă la data respectivă și care prevede o restricție privind circulația capitalurilor în raport cu țări terțe nu se aplica în esență decât în cazul investițiilor directe, dar a fost extinsă ulterior datei respective, în sensul de a include și participații de portofoliu deținute în cadrul unor societăți străine și care nu depășesc un prag de participare de 10 %?

(2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: Articolul 57 alineatul (1) CE trebuie interpretat în sensul că trebuie să se considere că o dispoziție națională privind restricționarea liberei circulații a capitalurilor, în contextul investițiilor directe era aplicabilă la data relevantă, 31 decembrie 1993, în condițiile în care se aplică o dispoziție ulterioară, care în esență corespunde restricționării existente la data relevantă, atunci când, după această dată, restricționarea existentă a fost modificată pe termen scurt în temeiul unei legi care, din punct de vedere juridic, a intrat în vigoare, dar nu a fost aplicată niciodată în practică, întrucât deja înainte de aplicabilitatea inițială într-un caz individual, aceasta a fost înlocuită cu dispoziția aplicabilă în prezent?

(3)      În cazul unui răspuns negativ la una dintre cele două întrebări de mai sus: Articolul 56 CE (devenit articolul 63 TFUE) se opune unei reglementări a unui stat membru, potrivit căreia în baza de impozitare a unei persoane impozabile care este stabilită într-un stat membru și care deține o participație de minimum 1 % în cadrul unei societăți stabilite în alt stat (în speță, în Elveția) se include cota din veniturile care au natura unei investiții de capital, care corespunde cotei de participare respective, atunci când aceste venituri sunt supuse unui nivel de impozitare inferior celui din primul stat menționat?”

13.      Aceste întrebări au făcut obiectul unor observații scrise prezentate de reclamanta din acțiunea principală, de guvernele german, francez și suedez, precum și de Comisia Europeană. Aceste părți interesate au prezentat și observații orale în ședința care a avut loc la 5 martie 2018, cu excepția guvernelor francez și suedez, care nu au fost reprezentate.

II.    Analiză

14.      În timp ce primele două întrebări adresate de instanța de trimitere privesc interpretarea clauzei de „standstill” prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE, dispoziție a cărei aplicare presupune ca legislația în discuție în cauza principală să fie calificată drept restricție privind libera circulație a capitalurilor contrară articolului 56 alineatul (1) CE, cea de a treia întrebare ridică tocmai problema acestei calificări și a caracterului justificat al unei asemenea restricții.

15.      În consecință, analiza care urmează nu va respecta ordinea întrebărilor adresate de instanța de trimitere. Vom examina într-o primă etapă dacă regimul german aplicabil „participațiilor la societăți intermediare străine”, în discuție în cauză principală, constituie o restricție în sensul articolului 56 alineatul (1) CE, ceea ce, în opinia noastră, nu ridică îndoieli (secțiunea A). Într-o a doua etapă, va fi necesar să se stabilească dacă această restricție poate fi totuși menținută pentru motivul că aceasta ar fi acoperită de clauza de „standstill” prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE (secțiunea B). În această privință, subliniem de la bun început că legislația în discuție în cauza principală îndeplinește, în opinia noastră, criteriile temporal și material prevăzute în articolul respectiv. Prin urmare, numai cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea nu ar fi de acord cu analiza noastră privind aplicabilitatea clauzei de „standstill”, vom examina, într-o a treia etapă, dacă restricția privind libera circulație a capitalurilor cuprinsă în legislația în discuție în cauza principală poate fi justificată de un motiv imperativ de interes general (secțiunea C).

A.      Cu privire la existența unei restricții privind libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 56 alineatul (1) CE

1.      Cu privire la aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor

16.      Cu titlu introductiv, trebuie să se amintească faptul că AStG se aplică oricărei persoane impozabile, cu reședința în Germania, care deține o participație în cadrul unei societăți dintr-o țară terță care aplică, conform AStG, un nivel „redus” de impozitare a profitului respectivei societăți, fără ca o asemenea participație a persoanei impozabile germane să permită în mod necesar să exercite o influență certă asupra deciziilor societății în cauză și să stabilească activitățile acesteia. Astfel, în cadrul exercițiilor fiscale în discuție în cauza principală, în temeiul articolului 7 din AStG, reintegrarea veniturilor obținute de o societate dintr-o țară terță în baza de impozitare a asociatului acestei societăți, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, independent de orice distribuire a profitului, se aplica în mod automat oricărei participații de cel puțin 1 % deținute în cadrul societății în cauză din țara terță respectivă.

17.      Este necesar să se arate că aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor, prevăzută la articolul 56 alineatul (1) CE, în cauza principală nu a fost contestată de niciuna dintre părțile interesate, însăși instanța de trimitere înlăturând în mod întemeiat aplicabilitatea libertății de stabilire în cazul legislației fiscale în discuție în litigiul principal.

18.      Astfel, prin analogie cu jurisprudența rezultată din Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation (C-35/11, EU:C:2012:707, punctele 98-100 și 104), o astfel de reglementare, care, pe de o parte, nu este destinată să se aplice exclusiv participațiilor unei societăți dintr-un stat membru care permit exercitarea unei influențe certe asupra societății respective dintr-o țară terță și, pe de altă parte, se referă numai la tratamentul fiscal al veniturilor unei societăți dintr-un stat membru care rezultă din investiții realizate într-o societate stabilită într-o țară terță trebuie, în mod incontestabil, să fie apreciată în raport cu articolul 56 alineatul (1) CE(7).

19.      Într-un astfel de context, numai examinarea obiectului legislației naționale este suficientă pentru a aprecia dacă tratamentul fiscal în cauză intră în domeniul de aplicare al liberei circulații a capitalurilor(8). Prin urmare, nu este necesar, în orice caz, să se ia în considerare circumstanțele concrete ale cauzei principale, cu alte cuvinte, în speță, o participație de 30 % deținută în cadrul societății Y în Elveția. Astfel, indiferent dacă o asemenea participare ar putea conferi o influență determinantă pentru X asupra deciziilor Y  ceea ce nu este evident în sine, având în vedere repartizarea capitalului social al acesteia din urmă doar unui alt acționar , aceste circumstanțe nu pot avea ca efect, în relațiile cu țările terțe și ținând seama de obiectul dispozițiilor AStG în cauză, înlăturarea aplicabilității liberei circulații a capitalurilor în favoarea libertății de stabilire, despre care știm că nu se extinde la raporturile cu țările terțe(9).

20.      În cazul în care aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor ar trebui subordonată libertății de stabilire, având în vedere doar aceste împrejurări, aceasta ar conduce, astfel cum am explicat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2013:710, punctul 20), la lipsirea de efect util a interdicției prevăzute la articolul 56 alineatul (1) CE în situațiile în care nu există însă niciun risc de eludare a libertății de stabilire.

2.      Cu privire la caracterul restrictiv al articolului 7 din AStG privind circulația capitalurilor în raport cu țări terțe

21.      Răspunsul la întrebarea dacă o dispoziție a unei legislații fiscale, precum articolul 7 din AStG, constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor între statele membre și țările terțe nu poate fi, în opinia noastră, contestat.

22.      În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, măsurile interzise în temeiul articolului 56 alineatul (1) CE, fiind restricții privind circulația capitalurilor, le includ pe cele de natură să descurajeze rezidenții unui stat membru să facă investiții în alte state(10).

23.      În speță, reiese din explicațiile furnizate de instanța de trimitere că obiectivul normelor de reintegrare este de a preveni sau de a neutraliza transferul veniturilor (pasive) persoanelor supuse integral la plata impozitului în Germania către state care au, conform dreptului german, un nivel scăzut de impozitare a profitului. Prin urmare, obiectivul normelor de reintegrare este de a imputa asociatului german, care deține o participație de minimum 1 % în cadrul unei societăți dintr-o țară terță, așa-numitele „venituri pasive” generate de această societate, indiferent de orice distribuire a profitului. Asemenea norme au vocația să se aplice, prin definiție, numai în situații transfrontaliere.

24.      Astfel, după cum au subliniat în special instanța de trimitere, guvernul suedez, precum și Comisia, un asociat german, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, care ar deține o participație de un nivel echivalent în cadrul unei societăți stabilite în Germania nu ar trebui să reintegreze niciodată în veniturile sale impozabile veniturile acesteia din urmă. De altfel, guvernul german însuși a admis în observațiile sale scrise că astfel de norme de reintegrare rezervă un tratament mai puțin favorabil participațiilor deținute în cadrul unor societăți străine în raport cu participațiile deținute în cadrul unor societăți stabilite în Germania, întrucât, în acest din urmă caz, veniturile ultimei societăți nu se impută niciodată asociaților săi înainte de efectuarea vreunei distribuiri.

25.      Prin urmare, o asemenea diferență de tratament este, în mod incontestabil, de natură să descurajeze un contribuabil german să efectueze investiții în țări terțe.

26.      În consecință, considerăm că o dispoziție, precum articolul 7 din AStG, constituie o restricție privind circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe interzisă, în principiu, potrivit articolului 56 CE.

B.      Cu privire la aplicabilitatea articolului 57 alineatul (1) CE

27.      Astfel cum am menționat anterior, prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă restricția privind circulația capitalurilor între statele membre și țările terțe, care a fost evidențiată, ar putea fi totuși neutralizată prin aplicarea clauzei de „standstill” prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE.

28.      Amintim că, potrivit acestui articol, „[a]rticolul 56 [CE] nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor aflate în vigoare [la] 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al dreptului [Uniunii], adoptate cu privire la circulația capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe, în cazul în care acestea implică investiții directe […]”(11).

29.      Prin urmare, restricțiile prevăzute de o reglementare a unui stat membru vor intra în domeniul de aplicare al articolul 57 alineatul (1) CE în cazul în care, pe lângă faptul că se aplică unei țări terțe, ceea ce este fără îndoială în ceea ce privește, la fel ca în cauza principală, Confederația Elvețiană, aceasta îndeplinește criteriile temporal și material pe care articolul menționat le stabilește(12).

1.      Cu privire la domeniul de aplicare temporal al articolului 57 alineatul (1) CE

30.      În ceea ce privește domeniul de aplicare temporal al articolului 57 alineatul (1) CE, trebuie să se arate că versiunea AStG în discuție în prezenta cauză este ulterioară datei de 31 decembrie 1993.

31.      Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că orice măsură națională adoptată ulterior acestei date nu este, numai pentru acest motiv, în mod automat exclusă de la regimul derogatoriu instituit de dreptul Uniunii. Beneficiază astfel de un asemenea regim o dispoziție care este, în esența sa, identică cu reglementarea anterioară sau care se limitează la reducerea sau la eliminarea unui obstacol în calea exercitării drepturilor și libertăților Uniunii prevăzut în reglementarea anterioară(13).

32.      În această situație, reiese din jurisprudență că posibilitatea ca un stat membru să invoce excepția prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE presupune, pe de o parte că, de la 31 decembrie 1993, restricția privind circulația capitalurilor a făcut parte din ordinea juridică a statului membru respectiv în mod neîntrerupt(14) și, pe de altă parte, că această restricție nu se inserează într-o legislație care se bazează pe o logică diferită de cea a reglementărilor anterioare în vigoare la 31 decembrie 1993 și care instituie proceduri noi(15).

33.      În prezenta cauză, spre deosebire de celelalte părți interesate, reclamanta din litigiul principal susține în esență că versiunea AStG, anterioară datei de 31 decembrie 1993, a fost abrogată prin StSenkG 2000, ceea ce ar implica faptul că dispozițiile în litigiu ale AStG în discuție în cauza principală, ulterioare datei de 31 decembrie 1993, nu ar putea beneficia de aplicarea clauzei de „standstill” prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE, întrucât acestea nu ar fi existat în ordinea juridică germană în mod continuu.

34.      Aceste argumente nu ne conving.

35.      Desigur, astfel cum arată instanța de trimitere, prin adoptarea StSenkG 2000, legiuitorul german a decis să modifice radical normele de reintegrare prevăzute de AStG în vigoare la 31 decembrie 1993. Cu toate acestea, astfel cum reiese și din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, deși StSenkG 2000 a intrat în vigoare, legiuitorul german a ales de asemenea să amâne aplicarea acesteia începând cu exercițiul fiscal care a debutat la 1 ianuarie 2002. Este de asemenea cert că, chiar înainte ca StSenkG 2000 să se aplice exercițiului fiscal care a început la 1 ianuarie 2002, această lege a fost ea însăși abrogată prin UntStFG 2001, aplicabilă începând cu 1 ianuarie 2002, precum și exercițiilor fiscale în discuție în cauza principală, act care în esență a preluat formularea exactă a normelor de reintegrare a AStG care, la 31 decembrie 1993, erau aplicabile investițiilor directe.

36.      Rezultă de aici că, în ceea ce privește exercițiile fiscale care s-au încheiat la 31 decembrie 2001, persoanele impozabile germane, plasate într-o situație similară cu cea a X, continuau să fie supuse normelor de reintegrare prevăzute de AStG, în versiunea rezultată din Legea privind armonizarea fiscală și combaterea fraudei din 21 decembrie 1993, și că, începând cu exercițiul fiscal care a debutat la 1 ianuarie 2002, acestea trebuiau să respecte normele de reintegrare identice, în esență, prevăzute de UntStFG 2001, astfel cum această lege a modificat AStG.

37.      În consecință, restricția existentă la 31 decembrie 1993 și de care se plânge reclamanta din litigiul principal nu a încetat să se aplice în raporturile sale cu țările terțe începând cu această dată și a continuat să facă parte din ordinea juridică a statului membru în cauză de la data respectivă. Astfel, contribuabilii germani care ar fi obținut venituri similare cu cele ale reclamantei din litigiul principal pentru o investiție directă identică în Elveția, care ar fi privit atât exercițiul fiscal care s-a încheiat la 31 decembrie 1993, cât și exercițiile financiare ulterioare acestei date, ar fi fost supuși, în mod neîntrerupt, acelorași norme de reintegrare a acestor venituri în baza de impozitare pe care ar fi datorat-o în Germania pentru exercițiile fiscale respective.

38.      Or, potrivit articolului 57 alineatul (1) CE, care, repetăm, prevede că „[a]rticolul 56 [CE] nu aduce atingere aplicării, în raport cu țările terțe, a restricțiilor aflate în vigoare [la] 31 decembrie 1993”(16), ceea ce este important nu este că o reglementare a fost abrogată în mod formal sau a fost modificată substanțial, ci că restricția pe care o prevede, existentă la 31 decembrie 1993, continuă să producă efecte și, prin urmare, să se aplice, în mod neîntrerupt, după această dată în raporturile sale cu țările terțe. Aceasta este, într-adevăr, situația în speță, întrucât, astfel cum am subliniat anterior, persoanele impozabile germane aflate într-o situație similară cu cea a reclamantei din litigiul principal au continuat, atât înainte, cât și după data de 31 decembrie 1993, să fie supuse normele de reintegrare a veniturilor provenite din investiții directe în cadrul unor societăți din țări terțe, prevăzute la articolul 7 din AStG, indiferent de versiunea, anterioară sau ulterioară datei de 31 decembrie 1993, a acestui act.

39.      Această interpretare a articolului 57 alineatul (1) CE, întemeiată pe „aplicarea” unor restricții existente la 31 decembrie 1993 și a „efectului” legislației naționale este confirmată de Hotărârea din 15 februarie 2017, X (C-317/15, EU:C:2017:119, punctul 21) potrivit căruia „aplicabilitatea articolului 64 alineatul (1) TFUE [fostul articol 57 alineatul (1) CE] nu depinde de obiectul reglementării naționale care cuprinde asemenea restricții, ci de efectul său.”

40.      Abordarea pe care o propunem nu este contrazisă de necesitatea de a interpreta excepția prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE în sens strict(17), întrucât această abordare se întemeiază pe însuși modul de redactare a articolului menționat, astfel cum se amintește, de altfel, în Hotărârea din 15 februarie 2017, X (C-317/15, EU:C:2017:119, punctul 21).

41.      Aceasta nu este contrară nici Hotărârii din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 49) și nici Hotărârii din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 87) în care Curtea a afirmat că „articolul 64 alineatul (1) TFUE [fostul articol 57 alineatul (1) CE] nu vizează dispozițiile care, deși sunt în esență identice cu o legislație care exista la 31 decembrie 1993, au reintrodus un obstacol privind libera circulație a capitalurilor care, ca urmare a abrogării legislației anterioare, nu mai exista”(18).

42.      Astfel, la punctele 49 și 87 din aceste hotărâri, Curtea a avut în vedere, după toate probabilitățile, situații care ar putea fi calificate „clasice”, în care abrogarea unei reglementări naționale implică imediat dispariția restricției privind libera circulație a capitalurilor, fără ca, în consecință, efectele reglementării respective să continue să se producă după abrogarea formală a acesteia.

43.      Considerăm, de altfel, că și Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804), confirmă mai curând interpretarea care rezultă din modul de redactare a articolului 57 alineatul (1) CE și pe care o propunem a fi reținută.

44.      Astfel, trebuie să se arate că, în această cauză, dispozițiile legislației fiscale suedeze, care acordau un avantaj fiscal numai societăților stabilite în Suedia, au fost abrogate ulterior datei de 31 decembrie 1993, iar apoi reintroduse în 1995. Or, contrar analizei avocatului general(19), Curtea a constatat că, în pofida eliminării formale și temporare a dispozițiilor menționate, Regatul Suediei era îndreptățit să invoce excepția prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE în măsura în care „beneficiul” acestui avantaj (scutirea dividendelor plătite de societăți stabilite în Suedia) a fost exclus în mod neîntrerupt, cel puțin începând cu anul 1992, pentru societățile stabilite într-o țară terță, care nu este membră a Acordului privind Spațiul Economic European și care nu a încheiat o convenție care să prevadă schimbul de informații cu Regatul Suediei(20).

45.      Prin urmare, Curtea a examinat, în scopul aplicării articolului 57 alineatul (1) CE, efectul restricției privind libera circulație a capitalurilor, și anume menținerea neîntreruptă a excluderii scutirii în privința societăților din țările terțe în cauză, mai degrabă decât eliminarea formală și temporară a dispozițiilor naționale care acordă o asemenea scutire în favoarea unor societăți suedeze.

46.      De asemenea, în cauza principală, astfel cum am arătat deja, departe de a fi fost eliminat, obstacolul privind libera circulație a capitalurilor în raport cu țările terțe a continuat să se aplice după 31 decembrie 1993 ca urmare a menținerii efectelor AStG până la intrarea în vigoare a UntStFG 2001(21), care, începând de la această dată, a preluat în esență formularea exactă a normelor de reintegrare care erau aplicabile la 31 decembrie 1993 investițiilor directe.

47.      Prin urmare, considerăm că criteriul temporal prevăzut la articolul 57 alineatul (1) CE este îndeplinit în cauza principală.

48.      Trebuie să se examineze în continuare obiecțiile reclamantei din litigiul principal referitoare la îndeplinirea criteriului material al acestei dispoziții, fiind de la sine înțeles că celelalte părți interesate consideră că acest criteriu este într-adevăr îndeplinit în cauza principală.

2.      Cu privire la domeniul de aplicare material al articolului 57 alineatul (1) CE

49.      În opinia reclamantei din litigiul principal, UntStFG 2001 ar fi modificat în mod substanțial AStG, în versiunea sa anterioară datei de 31 decembrie 1993, astfel încât, întrucât nu se mai aplică în mod exclusiv investițiilor directe, ci și investițiilor așa-numite „de portofoliu” în țările terțe, acest act, în versiunea sa ulterioară datei de 31 decembrie 1993, nu ar mai intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE.

50.      Nu suntem de acord cu această poziție pentru următoarele motive.

51.      Astfel cum am indicat deja la punctul 32 din prezentele concluzii, potrivit jurisprudenței, o legislație națională ulterioară datei de 31 decembrie 1993, care modifică logica care stătea la baza legislației anterioare acestei date și care instituie proceduri noi, nu poate fi acoperită de clauza de „standstill” prevăzută la articolul 57 alineatul (1) CE.

52.      În opinia noastră, nu aceasta este situația modificării aduse de UntStFG 2001 la AStG, după 31 decembrie 1993, prin care, astfel cum subliniază instanța de trimitere, legiuitorul german doar a coborât pragul pentru aplicabilitatea normelor de reintegrare a veniturilor prevăzute de AStG, înglobând, pe viitor, participațiile mai mici de 10 % din capitalul social al societății din țara terță în cauză, toate aspectele fiind, pe de altă parte, identice.

53.      Desigur, este cert că, în versiunea sa anterioară datei de 31 decembrie 1993, dispozițiile relevante ale AStG impuneau în privința persoanelor impozabile germane reintegrarea veniturilor provenite din participații deținute în cadrul unor societăți din țări terțe și care reprezintă cel puțin 10 % din capitalul social al societăților respective.

54.      Astfel cum a subliniat instanța de trimitere și astfel cum admite și reclamanta din litigiul principal, AStG, în versiunea sa anterioară datei de 31 decembrie 1993, se aplica numai investițiilor directe, în sensul articolelor 56 și 57 CE.

55.      Reiese din jurisprudență că noțiunea „investiții directe” privește investițiile de orice natură pe care le efectuează persoanele fizice sau juridice și care ajută la crearea sau la menținerea unor relații durabile și directe între cel care oferă fondurile și întreprinderea căreia îi sunt destinate aceste fonduri în vederea exercitării unei activități economice. În ceea ce privește participațiile în întreprinderi noi sau existente, constituite sub forma unor societăți pe acțiuni, obiectivul de a crea sau de a menține legături economice durabile presupune ca acțiunile deținute de acționar să îi dea acestuia, fie în temeiul dispozițiilor legislației naționale cu privire la societățile pe acțiuni, fie în alt fel, posibilitatea de a participa efectiv la gestiunea sau la controlul acestei societăți(22). Această noțiune include de asemenea veniturile care rezultă din astfel de investiții directe(23).

56.      O participație minimă de 10 % la capitalul social al unei societăți, astfel cum a fost prevăzută de AStG, în versiunea sa anterioară datei de 31 decembrie 1993, implica, prin urmare, în principiu, o investiție directă, întrucât un asemenea nivel al participației, dacă nu oferă posibilitatea de a controla această societate, oferă în mod cert posibilitatea de a participa efectiv la administrarea acesteia(24).

57.      Este de asemenea adevărat că, spre deosebire de articolul 56 CE, domeniul de aplicare material al articolului 57 CE nu se extinde la investițiile așa-numite „de portofoliu” și, prin urmare, nu poate fi utilizat pentru a menține aplicarea restricțiilor privind circulația capitalurilor care implică asemenea investiții având ca destinație sau provenind din țări terțe. Amintim, în această privință, că, potrivit jurisprudenței, noțiunea „investiții de portofoliu” înseamnă dobândirea de titluri pe piața de capital efectuată numai cu intenția de a realiza un plasament financiar, fără intenția de a influența administrarea și controlul întreprinderii(25).

58.      Reducerea pragului de participare de la 10 % la 1 % prin modificarea adusă la AStG prin UntStFG 2001 a condus fără îndoială la includerea în domeniul de aplicare al acestei legi a investițiilor de portofoliu(26).

59.      Cu toate acestea, astfel cum instanța de trimitere este încurajată să rețină, o asemenea consecință, care afectează o categorie de investiții care, în orice caz, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE, nu are incidență, în opinia noastră, asupra aplicabilității acestui articol în situații în care se pun în discuție doar investiții directe.

60.      Astfel, o reglementare a unui stat membru care limitează fără deosebire investițiile de portofoliu și investițiile directe având ca destinație și provenind din țări terțe(27) poate să intre în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE, întrucât respectiva reglementare se aplică acestor din urmă investiții.

61.      Este ceea ce Curtea a admis în mod implicit în Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 52), considerând că excluderea de la beneficiul scutirii de impozitul pe dividende în discuție în această cauză putea intra, în raport cu circumstanțele speței, în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE, „cel puțin atunci când aceste dividende corespund unor investiții directe în societatea care face distribuirea”, lăsând instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aceasta a fost situația.

62.      Această orientare a fost confirmată în mod expres în Hotărârea din 15 februarie 2017, X (C-317/15, EU:C:2017:119, punctele 21, 24 și 25). Astfel, în această hotărâre Curtea a precizat că o reglementare națională care cuprinde o restricție privind libera circulație a capitalurilor care poate fi aplicabilă de asemenea altor categorii de mișcări de capital decât cele enumerate în mod limitativ la articolul 64 alineatul (1) TFUE [fostul articol 57 alineatul (1) CE] nu este de natură să se opună aplicabilității articolului 64 alineatul (1) TFUE în împrejurările pe care le vizează.

63.      În consecință, un stat membru a cărui reglementare națională restrânge față de țările terțe, fără deosebire, pe de o parte, investițiile directe care intră în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE și, pe de altă parte, investițiile de portofoliu, care nu intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziții, are dreptul de a invoca clauza de „standstill” prevăzută la articolul menționat, în măsura în care această reglementare națională se aplică investițiilor directe(28).

64.      În cauza principală, în conformitate cu jurisprudența care a fost citată, în măsura în care investițiile directe sunt vizate, întrucât UntStFG 2001 nici nu a modificat logica AStG, în versiunea sa aplicabilă la 31 decembrie 1993, și nici nu a introdus proceduri noi, nu vedem niciun impediment în faptul că Republica Federală Germania are dreptul să se prevaleze de aplicarea articolului 57 alineatul (1) CE. Cu alte cuvinte, acest drept se aplică în măsura în care, având în vedere circumstanțele speței, participațiile deținute în cadrul societății din țara terță în cauză conferă asociatului german, supus în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, posibilitatea de a participa efectiv la administrarea sau controlul societății respective, cu alte cuvinte că acestea corespund unei investiții directe, în sensul articolului amintit.

65.      Ca regulă generală, este de competența instanței naționale, în fiecare speță, să verifice, în scopul aplicării clauzei de „standstill” prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE, dacă restricția privind circulația capitalurilor în raport cu țările terțe în cauză privește categoriile enumerate la respectivul articol, în special investițiile directe.

66.      În cauza principală, deși instanța de trimitere nu a calificat în mod expres drept investiție directă participația de 30 % a X la capitalul social al societății elvețiene Y, aceasta este într-adevăr premisa pe baza căreia a fost adresată prima întrebare, în lipsa căreia această întrebarea nu ar mai avea sens. În orice caz, un asemenea nivel de participare conferă deținătorului său posibilitatea de a obține dacă nu un control partajat asupra societății în cauză, cel puțin o participare efectivă la administrarea acesteia(29). Pe de altă parte, astfel cum a arătat Comisia în observațiile sale scrise, considerăm că modificarea adusă de UntStFG 2001 pragului de declanșare a normelor de reintegrare a veniturilor prevăzute de AStG nu are nicio incidență asupra situației X, având în vedere nivelul participației sale la capitalul social al Y. Astfel, atât înainte cât și după 31 decembrie 1993, o societate germană plasată într-o situație strict identică cu cea a X ar fi trebuit să procedeze, în cadrul bazei de calcul al impozitului pe care trebuia să îl plătească în Germania, la reintegrarea veniturilor rezultate dintr-o asemenea participație(30).

67.      În aceste condiții, considerăm că Republica Federală Germania are dreptul de a se prevala de articolul 57 alineatul (1) CE, în măsura în care situația în discuție în cauza principală se refera la o restricție privind circulația capitalurilor, care exista la 31 decembrie 1993 și care implica investiții directe, fără ca modificările aduse legislației care prevede această restricție după data respectivă să fi schimbat logica care stătea la baza legislației înainte de 31 decembrie 1993 și fără ca modificările respective să fi introdus proceduri noi.

68.      În situația în care Curtea ar fi de acord cu această analiză, răspunsul la cea de a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, care se referă la caracterul justificat al restricției privind libera circulație a capitalurilor, ar rămâne fără obiect. Prin urmare, numai cu titlu subsidiar vom examina această întrebare.

C.      Considerații subsidiare cu privire la justificarea restricției privind libera circulație a capitalurilor

69.      În conformitate cu articolul 58 alineatul (1) CE, pentru ca o reglementare națională, care nu intră sub incidența articolului 57 alineatul (1) CE, să poată fi considerată compatibilă cu dispozițiile Tratatului CE referitoare la libera circulație a capitalurilor, trebuie ca diferența de tratament pe care o prevede să privească situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv sau să fie justificată de un motiv imperativ de interes general(31).

1.      Cu privire la caracterul comparabil din punct de vedere obiectiv al situațiilor

70.      Guvernul german susține că diferența de tratament constatată la punctul 24 din prezentele concluzii ar privi situații care nu ar fi comparabile în mod obiectiv. Astfel, potrivit acestui guvern, normele de reintegrare a veniturilor unei societăți străine intermediare, prevăzute de AStG în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, ar privi numai societățile al căror sediu social se află într-o țară terță și care sunt supuse unui impozit redus. Lipsa competenței fiscale a Republicii Federale Germania în ceea ce privește veniturile provenite din investițiile într-o societate străină ar reprezenta o diferență substanțială în comparație cu situația veniturilor rezultate din investiții echivalente în capitalul social al unei societăți germane. Guvernul german adaugă că, în Hotărârea din 17 decembrie 2015, Timac Agro Deutschland (C-388/14, EU:C:2015:829, punctul 65), Curtea ar fi recunoscut deja lipsa posibilității de a compara situația unei persoane impozabile care are un sediu permanent în Germania și cea a unei persoane impozabile situate în străinătate.

71.      Nu suntem nicidecum de acord cu argumentele guvernului german. Astfel, însuși obiectivul articolului 7 din AStG, indiferent de versiunea pe care se întemeiază analiza, este tocmai acela de a garanta că Republica Federală Germania își exercită competența fiscală cu privire la veniturile obținute de o societate rezidentă care a investit capital în cadrul unei societăți dintr-o țară terță care aplică un impozit calificat în dreptul fiscal german ca fiind „redus”. Prin urmare, această dispoziție urmărește să asimileze, în măsura posibilului, situația unor asemenea societăți cu cele ale unor societăți rezidente care au investit capitaluri într-o altă societate rezidentă în Germania, în perspectiva neutralizării pe cât posibil a avantajelor fiscale pe care societățile din prima categorie le-ar putea obține din plasarea de capitaluri în străinătate.

72.      Obiectivul articolului 7 din AStG și situația în care această dispoziție plasează o societate rezidentă care a efectuat plasamente într-o societate dintr-un stat terț la un impozit „redus” amintește circumstanțele în care s-a pronunțat Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:544), în privința legislației Regatului Unit privind societățile străine controlate (SSC). Astfel, această legislație atribuia unei societăți-mamă rezidente beneficiile realizate de către SSC atunci când aceasta era supusă unui nivel „inferior” al impozitului în sensul legislației menționate, în statul în care SSC era stabilită.

73.      Or, în privința caracterului comparabil între o asemenea situație și o situație internă, Curtea a concluzionat în sensul unei „diferențe de tratament” care creează „un dezavantaj fiscal” pentru societatea rezidentă căreia i se aplica legislația cu privire la SSC, pentru motivul că, spre deosebire de o societate rezidentă care are o filială impozitată în Regatul Unit, această societate rezidentă era impozitată cu privire la profitul unei alte persoane juridice(32).

74.      Aceasta este și situația unei societăți germane, supuse aplicării articolului 7 din AStG, la fel ca X, care a investit capital într-o societate cu sediul în Elveția, precum Y.

75.      Aceste considerații nu sunt, în opinia noastră, infirmate prin Hotărârea din 17 decembrie 2015, Timac Agro Deutschland (C-388/14, EU:C:2015:829, punctul 65), de care se prevalează guvernul german. Astfel, deși este adevărat că, la acest punct din hotărârea menționată, Curtea a precizat că „situația unui sediu permanent situat în Austria nu este comparabilă cu cea a unui sediu permanent situat în Germania din perspectiva măsurilor prevăzute de Republica Federală Germania în scopul prevenirii sau al atenuării dublei impuneri a profitului unei societăți rezidente”, ca urmare a circumstanței că, pentru exercițiul fiscal în discuție în această parte din hotărâre, Republica Federală Germania încetase să își exercite „competenț[a] fiscală asupra rezultatelor financiare ale unui astfel de sediu permanent, deducerea pierderilor sale nemaifiind permisă în Germania”(33).

76.      Or, astfel cum am subliniat, în prezenta cauză, articolul 7 din AStG conferă mai exact Republicii Federale Germania o competență fiscală cu privire la veniturile provenite de la o societate străină intermediară stabilită într-o țară terță, în speță Y, reintegrându-le în baza de impozitare a unei alte persoane juridice, care are reședința în Germania, și anume, în cauza principală, societatea X. În plus, rezultă în mod clar din prezentarea situației de fapt din litigiul principal că o asemenea competență fiscală se exercită, în privința societății rezidente în Germania, atât cu privire la profitul obținut, cât și cu privire la pierderile suportate de societatea intermediară, care sunt, primele, reintegrate, iar celelalte, luate în considerare în cadrul bazei de calcul al impozitului primei societăți.

77.      Deși regimul fiscal al societății rezidente în Germania și care deține participații la o societate stabilită într-o țară terță la un impozit „redus” este, desigur, diferit de cel aplicabil societății rezidente care a investit capitaluri în cadrul unei alte societăți rezidente în Germania, Curtea a statuat deja, astfel cum a arătat instanța de trimitere, că simplul fapt de a aplica regimuri fiscale diferite unor societăți rezidente după cum dețin participații la societăți rezidente sau la societăți nerezidente nu poate constitui un criteriu valabil pentru a aprecia dacă situațiile pot fi în mod obiectiv comparabile și, în consecință, pentru a stabili o diferență obiectivă între acestea(34). Într-adevăr, aplicarea de regimuri fiscale diferite este la originea diferenței de tratament, chiar dacă, în cele două situații, statul membru în cauză își exercită competența fiscală cu privire la veniturile societăților rezidente respective.

78.      Rezultă, în opinia noastră, că justificarea restricției privind libera circulație a capitalurilor ar putea fi menținută, cu excepția cazului în care este permisă în conformitate cu articolul 57 alineatul (1) CE, numai în temeiul unui motiv imperativ de interes general.

2.      Cu privire la existența unui motiv imperativ de interes general

79.      În timp ce, în motivarea cererii sale de decizie preliminară, instanța de trimitere respinge ideea potrivit căreia restricția privind libera circulație a capitalurilor referitor la țările terțe, care derivă din articolul 7 din AStG, ar putea fi justificată de necesitatea de a asigura venituri fiscale, instanța respectivă ridică problema posibilității unei justificări întemeiate pe obiectivul de combatere a aranjamentelor pur artificiale menite să eludeze aplicarea legislației statului membru în cauză, după cum acest motiv de justificare a fost, în principiu, admis în Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:544). Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli, pe de o parte, cu privire la aplicabilitatea unei asemenea jurisprudențe, care se înscria în contextul libertății de stabilire și, pe de altă parte, în ipoteza în care această jurisprudență trebuia să fie aplicabilă în întregime într-o situație precum cea din cauza principală, cu privire la caracterul proporțional al normelor de reintegrare prevăzute de AStG. În această privință, instanța de trimitere arată că aceste norme se aplică nu numai în cazul aranjamentelor pur artificiale, ci, indiferent de funcția economică a societății intermediare stabilite în țara terță în cauză, fără ca persoana impozabilă rezidentă în Germania să aibă posibilitatea de a demonstra că investiția sa răspunde unor motive economice.

80.      În ceea ce privește guvernul german, acesta susține că normele de reintegrare prevăzute de dispozițiile AStG ar fi justificate de motive imperative de interes general precum repartizarea echilibrată a competenței de impozitare(35) și prevenirea evaziunii fiscale(36), în legătură cu care acesta evocă necesitatea combaterii aranjamentele pur artificiale. În observațiile sale scrise, guvernul francez adaugă că normele de reintegrare ar putea fi de asemenea justificate în temeiul obiectivului de a asigura eficacitatea controalelor fiscale(37).

81.      În ceea ce ne privește, în primul rând, subscriem fără rezerve la analiza efectuată de instanța de trimitere, la finalul căreia un stat membru nu poate justifica o restricție privind libera circulație a capitalurilor către țări terțe pe motive de protecție a încasării veniturilor fiscale. Astfel, acest motiv, de ordin pur economic, a fost deja respins de către Curte în situații care implică circulația capitalurilor în raport cu țările terțe(38). Nu există niciun element în prezenta cauză care să justifice îndepărtarea de o asemenea soluție. De altfel, guvernul german nici măcar nu a încercat să se prevaleze în fața Curții de un asemenea motiv.

82.      În al doilea rând, în ceea ce privește obiectivul privind necesitatea de a contracara aranjamentele pur artificiale, subliniem că Curtea a recunoscut că un astfel de obiectiv era de natură să justifice o restrângere a unei libertăți fundamentale de circulație între statele membre atât în cadrul asocierii sale cu alte motive imperative de interes general, cum ar fi lupta împotriva practicilor abuzive(39), prevenirea fraudei sau a evaziunii fiscale(40), precum și, coroborat cu unul dintre aceste motive, repartizarea echilibrată a competenței de impozitare între statele membre(41), cât și, se pare, ca obiectiv de interes general autonom(42).

83.      Contrar celor arătate de instanța de trimitere, legitimitatea urmăririi unui asemenea motiv nu a fost recunoscută numai în contextul aplicării libertății de stabilire, ci și în ceea ce privește restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre(43), precum și între acestea din urmă și țările terțe(44).

84.      Cu privire la acest din urmă aspect, observăm că, în Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctele 59-62), Curtea a examinat dacă o diferență de tratament fiscal între societățile rezidente în Portugalia, după cum acestea primeau dividende distribuite de societăți rezidente în acest stat membru sau stabilite în țări terțe (Tunisia și Liban)  diferență calificată drept restricție privind libera circulație a capitalurilor , putea fi totuși justificată de necesitatea de a preveni frauda și evaziunea fiscală. La finalul acestei examinări, Curtea a concluzionat că legislația fiscală în discuție în această cauză „exclude[a] în general posibilitatea de a evita sau de a atenua dubla impunere economică a dividendelor atunci când aceste dividende [erau] distribuite de societăți cu sediul în state terțe, fără a urmări în mod special să prevină comportamente constând în crearea unor aranjamente pur artificiale, lipsite de realitate economică, în scopul de a eluda impozitul datorat în mod normal sau pentru a obține un avantaj fiscal”(45). Prin urmare, aceasta a dedus de aici că restricția privind libera circulație a capitalurilor nu putea fi justificată de motive referitoare la necesitatea de a preveni frauda și evaziunea fiscală.

85.      Două considerații pot fi deduse din această hotărâre. Pe de o parte, această hotărâre demonstrează că un stat membru este într-adevăr îndreptățit să invoce obiectivul privind lupta împotriva aranjamentelor pur artificiale cu scopul de a eluda impozitul datorat în mod normal, pentru a justifica o restricție privind libera circulație a capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe. De altfel, nu înțelegem care ar fi logica să se refuze unui stat membru posibilitatea de a se prevala de un astfel de motiv de justificare exclusiv în contextul relațiilor sale cu țările terțe. Pe de altă parte, această hotărâre confirmă faptul că întinderea unui astfel de obiectiv este aceeași ca și în cazul în care acesta este invocat în relațiile dintre statele membre. În special, legislația fiscală în cauză trebuie să aibă în mod specific ca obiectiv prevenirea comportamentelor constând în crearea unor aranjamente pur artificiale.

86.      Or, tocmai din această perspectivă, considerăm că, indiferent de faptul dacă lupta împotriva aranjamentelor pur artificiale doar cu scopul eludării impozitului datorat în mod normal trebuie examinată, după cum sugerează instanța de trimitere, ca un motiv imperativ de interes general autonom sau, astfel cum susține guvernul german, în contextul prevenirii evaziunii fiscale, normele de reintegrare prevăzute de AStG depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

87.      Astfel, aceste norme nu vizează în mod specific aranjamentele pur artificiale, ci se aplică, în general, pe baza unei prezumții irefragabile de evaziune fiscală(46), oricărei persoane supuse în mod nelimitat la plata impozitului în Germania, care deține o participație de minimum 1 % în cadrul unei societăți stabilite într-o țară terță a cărei impozitare este calificată, în mod unilateral de reglementarea fiscală germană, ca fiind „redusă”.

88.      Având în vedere sfera lor de aplicare generală, normele de reintegrare a AStG nu urmăresc, așadar, un obiectiv specific pentru prevenirea unor comportamente care constau în crearea unor aranjamente pur artificiale, lipsite de realitatea economică, doar în scopul de a eluda impozitul datorat în mod normal(47).

89.      În consecință, considerăm că normele de reintegrare prevăzute de AStG nu pot fi justificate de motive legate de prevenirea evaziunii fiscale și de lupta împotriva aranjamentelor pur artificiale.

90.      Rezultă că nu este necesar să se pronunțe cu privire la invitația efectuată de guvernul francez în observațiile sale scrise, potrivit căreia Curtea ar trebui să recunoască faptul că, în cazul țărilor terțe, statele membre sunt autorizate să-și mențină reglementările naționale care vizează combaterea aranjamentelor pur artificiale care au ca obiectiv esențial, și nu exclusiv, să eludeze impozitul datorat în mod normal(48). În orice caz, reiese în mod clar din Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctul 165), și din Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 59), că, inclusiv în relațiile cu țările terțe, o anumită tranzacție reprezintă un aranjament pur artificial atunci când unicul său scop constă în a eluda impozitul datorat în mod normal sau în a obține un avantaj fiscal.

91.      În al treilea rând, răspunsul la întrebarea dacă normele de reintegrare prevăzute de AStG pot fi justificate de necesitatea de a proteja repartizarea competenței de impozitare între state și asigurarea eficacității controalelor fiscale, luate împreună, este, în opinia noastră, mai delicat.

92.      Pe planul principiilor, subliniem că Curtea a examinat deja împreună aceste două motive imperative de interes general(49) și a admis deja că aceste motive puteau fi invocate de statele membre pentru a justifica restricțiile privind libera circulație a capitalurilor având ca destinație sau provenind din țări terțe(50).

93.      În ceea ce privește necesitatea de a garanta competența de impozitare între statele membre, acest motiv poate fi admis atunci când regimul în cauză urmărește prevenirea unor comportamente de natură să compromită dreptul unui stat membru de a-și exercita competența fiscală în raport cu activitățile realizate pe teritoriul său(51).

94.      Nu avem, în opinia noastră, nicio îndoială că normele de reintegrare prevăzute de AStG sunt de natură să realizeze obiectivul privind descurajarea unor asemenea comportamente, deoarece acestea urmăresc să împiedice, în cauza principală, ca activitățile cluburilor sportive germane să fie excluse din sfera de competență fiscală a Republicii Federale Germania, prin atribuirea gestionării participațiilor la profitul acestor cluburi unei societăți stabilite într-o țară terță. Astfel, veniturile încasate de această societate pentru activitatea de administrare a participațiilor la profitul cluburilor sportive germane sunt reintegrate în baza de impozitare a asociatului său german, societatea X, în scopul evitării unei erodări a bazei de impozitare a acesteia din urmă în Germania.

95.      Anumite aspecte ale acestei măsuri naționale ne par de asemenea adecvate. Mai întâi, normele de reintegrare prevăzute de AStG se aplică numai activităților așa-numite „pasive” ale societăților intermediare stabilite în țări terțe care aplică o cotă a impozitului pe profit mai mică de 25 %. În continuare, deși este adevărat că normele de reintegrare se aplică independent de orice distribuire a beneficiilor, astfel cum a observat instanța de trimitere, distribuirile efectuate în mod efectiv de societatea intermediară în favoarea asociaților săi germani sunt scutite în Republica Federală Germania. În sfârșit, impozitul reținut la sursă în țara terță în cauză cu privire la cantitatea distribuită poate fi imputat cu privire la impozitul pe suma care urmează să fie reintegrată în baza impozabilă a asociatului german sau dedus din acest impozit, în conformitate cu dispozițiile AStG.

96.      Cu toate acestea, în temeiul AStG, asociatul german al unei societăți intermediare stabilite într-o țară terță nu poate eluda aplicarea normelor de reintegrare, prezentând dovada că, în pofida caracterului „pasiv” al activității desfășurate de societatea intermediară respectivă, această activitate este impusă de rațiuni comerciale reale sau economice, asigurându-se că veniturile societății intermediare nu sunt impozitate la nivelul asociatului respectiv.

97.      Este adevărat că, în timp ce, în relațiile dintre statele membre ale Uniunii, nu este exclus, a priori, ca un contribuabil să fie în măsură să prezinte înscrisuri justificative relevante care să dea posibilitatea autorităților fiscale din statul membru de impozitare să verifice că îndeplinește condiții care îi conferă dreptul la un avantaj fiscal, Curtea a statuat în mod repetat că respectiva jurisprudență nu poate fi transpusă în întregime în cazul circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe, care se înscriu într-un context juridic diferit(52).

98.      Astfel, în relațiile cu țările terțe, transpunerea jurisprudenței care este aplicabilă între statele membre ale Uniunii necesită punerea în practică a unui angajament de asistență reciprocă între autoritățile competente ale statului membru în cauză și cele ale țării terțe în cauză echivalent cu cadrul de cooperare instituit, la nivelul Uniunii, prin Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de autoritățile competente din statele membre în domeniul impozitării directe(53).

99.      Într-un context precum cel din prezenta cauză, un astfel de cadru de cooperare și de asistență reciprocă în materie fiscală ar putea asigura autorităților din statul membru în cauză posibilitatea de a verifica, printre altele, dacă societatea stabilită în țara terță în discuție, în pofida caracterului „pasiv” al activității sale, desfășoară o activitate economică autentică sau reală prin intermediul personalului, echipamentelor, bunurilor sau spațiilor, fără a constitui în special o simplă societate de tip „cutie de scrisori”.

100. Or, ca regulă generală, prin faptul că s-a omis să se facă o distincție între țările terțe în funcție de aspectul dacă acestea au sau nu au un cadru de cooperare și de schimb de informații echivalent cu Directiva 77/799 cu Republica Federală Germania, normele de reintegrare prevăzute de AStG par, în opinia noastră, să depășească ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor de asigurare a competenței de impozitare a statului membru în discuție și a eficacității controalelor fiscale. Aplicarea normelor de reintegrare, prevăzute de AStG, în cazul unui contribuabil german care deține o participație în cadrul unei societăți stabilite într-o țară terță și pentru care s-ar fi stabilit, în special pe baza unui cadru convențional de schimb reciproc de informații în materie fiscală între țara respectivă și Republica Federală Germania, că aceasta desfășoară, în realitate, o veritabilă activitate economică, ar aduce atingere competenței de impozitare a statului în care se află sediul societății și ar sugera, în opinia noastră, că normele de reintegrare prevăzute de AStG urmăresc, în definitiv, să genereze venituri pentru autoritățile fiscale germane(54).

101. În aceste condiții, sub rezerva unor verificări mai ample efectuate de instanța de trimitere, o asemenea constatare ar putea fi lipsită de efect practic în cauza principală.

102. În această privință, deși instanța de trimitere nu furnizează nicio informație Curții cu privire la existența unui cadru de cooperare și de asistență reciprocă în materie fiscală între Republica Federală Germania și Confederația Elvețiană, nu poate fi complet ignorat faptul că un asemenea cadru de cooperare a fost instituit între aceste două state odată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2017, pe teritoriul Confederației Elvețiene, a Convenției elaborate de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și de Consiliul Europei, semnată la Strasburg la 25 ianuarie 1988, privind asistența administrativă reciprocă în materie fiscală(55). Articolul 4 din această convenție prevede că părțile contractante vor schimba orice informații, despre care se consideră că sunt relevante pentru administrarea sau aplicarea legislațiilor lor interne referitoare la impozitele vizate de convenția respectivă, care includ, în temeiul articolului 2 din această convenție, impozitele pe venit și pe profit.

103. Cu toate acestea, în conformitate cu articolul 30 din convenție, intitulat „Rezerve”, Confederația Elvețiană a precizat, în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, că aceasta „nu acordă asistență administrativă în legătură cu creanțele fiscale care existau deja la data intrării în vigoare a convenției” pentru această parte contractantă, și anume înainte de 1 ianuarie 2017.

104. Rezultă de aici că, în ceea ce privește exercițiile fiscale în discuție în cauza principală care privesc, reamintim, anii 2005 și 2006, instanța de trimitere ar putea concluziona, după toate probabilitățile, că Convenția privind asistența administrativă reciprocă în materie fiscală nu permite autorităților fiscale germane să verifice cu omologii lor elvețieni caracterul autentic al activității societății intermediare Y stabilite în Elveția.

105. În consecință, având în vedere circumstanțele din cauza principală, cu excepția situației în care există un cadru bilateral de schimb de informații în materie fiscală între Republica Federală Germania și Confederația Elvețiană care ar fi aplicabil în ceea ce privește faptele din litigiul principal, fapt care este de competența instanței de trimitere să verifice, considerăm că aplicarea normelor de reintegrare prevăzute de AStG ar putea fi justificată de continuarea menținerii competenței de impozitare și a asigurării eficacității controalelor fiscale din statul membru în cauză.

III. Concluzie

106. Având în vedere considerațiile care au fost dezvoltate cu titlu principal în prezentele concluzii, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesfinanzhof (Curtea Federală Fiscală, Germania) după cum urmează:

„Articolul 57 alineatul (1) CE trebuie interpretat în sensul că intră în domeniul de aplicare al acestui articol o reglementare națională care, la data de 31 decembrie 1993, prevedea, în privința contribuabilului dintr-un stat membru, impozitarea investițiilor directe în cadrul unei societăți străine stabilite într-o țară terță de la un prag de participație de 10 %, ale cărei efecte au continuat după 31 decembrie 1993, înainte de a fi înlocuită cu o altă reglementare națională, care, în ceea ce privește investițiile directe, este, în esența sa, identică cu reglementarea care exista la 31 decembrie 1993”.

1      Limba originală: franceza.

2      În definitiv, este vorba despre sistemul referitor la „societățile străine controlate” (denumite în continuare „SSC”). A se observa că compatibilitatea unui astfel de sistem cu libertățile fundamentale de circulație ar fi putut fi deja examinată în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 6 decembrie 2007, Columbus Container Services (C-298/05, EU:C:2007:754), în cazul în care această entitate ar fi fost considerată în dreptul fiscal german nu o societate de persoane, ci o societate de capitaluri: a se vedea în această privință Concluziile noastre prezentate în cauza Columbus Container Services (C-298/05, EU:C:2007:197, punctele 32-37, precum și nota de subsol 14).

3      BGBl. 1972 I, p. 1713.

4      BGBl. 1993 I, p. 2310.

5      BGBl. 2001 I, p. 3858.

6      BGBl. 2000 I, p. 1433.

7      A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctele 27-32), Hotărârea din 11 septembrie 2014, Kronos International (C-47/12, EU:C:2014:2200, punctele 38, 41 și 54), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctele 34, 35 și 41-43).

8      A se vedea prin analogie, în privința tratamentului fiscal dintr-un stat membru al dividendelor provenite dintr-o țară terță, în special Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 29), și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 34).

9      A se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2014, Kronos International (C-47/12, EU:C:2014:2200, punctul 44 și jurisprudența citată). De asemenea, este important să se reamintească faptul că, în raporturile cu Confederația Elvețiană, dreptul de stabilire este parțial reglementat de Acordul dintre Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor (JO 2002, L 114, p. 6, denumit în continuare „ALCP”), semnat la Luxemburg la 21 iunie 1999 și care a intrat în vigoare la 1 iunie 2002. Cu toate acestea, persoanele juridice sunt excluse din domeniul de aplicare al dreptului de stabilire garantat de ALCP: a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Grimme (C-351/08, EU:C:2009:697, punctele 37 și 39), și Hotărârea din 11 februarie 2010, Fokus Invest (C-541/08, EU:C:2010:74, punctul 31).

10      A se vedea în special Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 39).

11      Sublinierea noastră.

12      Reamintim că aceste două criterii sunt cumulative: a se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 53).

13      A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck (C-157/05, EU:C:2007:297, punctul 41), Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 49), și Hotărârea din 11 februarie 2010, Fokus Invest (C-541/08, EU:C:2010:74, punctul 42). A se observa că în Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctele 89-92), Curtea a statuat de asemenea că un stat membru nu poate invoca dispozițiile articolului 57 alineatul (1) CE atunci când, fără a abroga sau a modifica în mod formal reglementarea existentă, încheie un acord internațional, precum un acord de asociere, care prevede, într-o dispoziție care are efect direct, o liberalizare a investițiilor directe cu o țară terță. Această situație nu este relevantă în cauza principală, întrucât ALCP nu impune nicio liberalizare a circulației capitalurilor prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE între Confederația Elvețiană și Uniunea Europeană și statele sale membre.

14      A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 48).

15      A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck (C-157/05, EU:C:2007:297, punctul 41), Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 49), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 88).

16      Sublinierea noastră.

17      A se vedea Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte (C-181/12, EU:C:2013:662, punctul 29), precum și Hotărârea din 21 mai 2015, Wagner-Raith (C-560/13, EU:C:2015:347, punctele 21 și 42).

18      Sublinierea noastră.

19      A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza A (C-101/05, EU:C:2007:493, punctele 109 și 115).

20      A se vedea Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 51).

21      În orice caz, amintim că efectele unei reglementări naționale abrogate sunt și ele luate în considerare în vederea stabilirii unei neîndepliniri de către un stat membru a uneia dintre obligațiile sale care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, în cazul în care asemenea efecte continuă să producă efecte la sfârșitul termenului stabilit în avizul motivat transmis de Comisie: a se vedea în special Hotărârea din 6 decembrie 2007, Comisia/Germania (C-456/05, EU:C:2007:755, punctele 15 și 16 și jurisprudența citată).

22      A se vedea în special Hotărârea din 20 mai 2008, Orange European Smallcap Fund (C-194/06, EU:C:2008:289, punctele 100-102), și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctele 75 și 76).

23      A se vedea, în ceea ce privește plata dividendelor care rezultă din investiții directe, în special Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 77 și jurisprudența citată).

24      A se vedea în acest sens și Concluziile avocatului general Wathelet prezentate în cauza EV (C-685/16, EU:C:2018:70, punctul 83).

25      A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 21 decembrie 2016, AGET Iraklis (C-201/15, EU:C:2016:972, punctul 58 și jurisprudența citată).

26      În Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctul 137), Curtea a statuat în esență că participațiile de sub 10 % din capitalul social al societății în cauză nu fac parte din domeniul de aplicare al noțiunii de „investiții directe”, în sensul articolului 64 alineatul (1)
TFUE.

27      Trebuie amintit că în Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck (C-157/05, EU:C:2007:297), Curtea a admis deja că articolul 57 alineatul (1) CE putea acoperi restricțiile privind libera circulație a capitalurilor cuprinse într-o reglementare aplicabilă fără deosebire statelor membre și țărilor terțe și care privea plata de dividende aferente participațiilor care permit acționarului să participe în mod efectiv la administrarea sau la controlul societății care efectuează distribuirea.

28      A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 februarie 2017, X (C-317/15, EU:C:2017:119, punctul 23 și jurisprudența citată).

29      În cauza principală, instanța de trimitere a precizat că capitalul social al Y era deținut, pe lângă X, de o societate de drept elvețian. Prin urmare, aceasta din urmă deține 70 % din părțile sociale ale Y, ceea ce poate implica exercitarea în comun a controlului asupra acesteia din urmă.

30      Trimiterea la un standard general ipotetic se impune întrucât reamintim că X a deținut participații în cadrul Y abia din anul 2005, perioadă cu mult ulterioară datei de 31 decembrie 1993.

31      A se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 57 și jurisprudența citată).

32      Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:544, punctul 45). Reamintim că, la acest punct din hotărâre, Curtea a examinat de asemenea caracterul comparabil al unei situații a unei societăți rezidente supuse legislației cu privire la SSC și al unei societăți rezidente a cărei filială, stabilită în afara teritoriului Regatului Unit, nu era supusă unui nivel de impozitare mai scăzut, și anume caracterul comparabil dintre două situații transfrontaliere. Adăugarea acestui criteriu de comparație, care părea să evoce Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:278), a făcut obiectul unei anumite dezbateri printre avocații generali [a se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Columbus Container Services (C-298/05, EU:C:2007:197, punctele 124-155), precum și Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Orange European Smallcap Fund (C-194/06, EU:C:2007:403, punctele 101-108)], dar, fără o eroare din partea noastră, nu a fost reiterată ulterior de jurisprudență. Prin urmare, nu îl vom discuta aici.

33      Astfel, pentru exercițiile fiscale anterioare, pentru care Republica Federală Germania accepta deducerea pierderilor obținute de un sediu permanent situat în Austria, Curtea a constatat că situația unei societăți rezidente care are un sediu permanent situat în Austria era comparabilă cu cea a unei societăți rezidente care are un sediu permanent situat în Germania: a se vedea Hotărârea din 17 decembrie 2015, Timac Agro Deutschland (C-388/14, EU:C:2015:829, punctele 28 și 59).

34      A se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 2009, STEKO Industriemontage (C-377/07, EU:C:2009:29, punctul 33).

35      Cu privire la recunoașterea legitimității obiectivului de menținere a repartizării echilibrate a competenței de impozitare între statele membre, a se vedea în special Hotărârea din 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C-446/03, EU:C:2005:763, punctul 45), și Hotărârea din 10 mai 2012, Santander Asset Management SGIIC și alții (C-338/11-C-347/11, EU:C:2012:286, punctul 47), precum și Hotărârea din 24 februarie 2015, Grünewald (C-559/13, EU:C:2015:109, punctul 40). Cu privire la extinderea acestui motiv de justificare în favoarea restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor în raport cu țările terțe, a se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 100 și jurisprudența citată).

36      Cu privire la recunoașterea caracterului de interes general al prevenirii evaziunii fiscale, inclusiv în raporturile cu țările terțe, a se vedea în special Hotărârea din 30 ianuarie 2007, Comisia/Danemarca (C-150/04, EU:C:2007:69, punctul 51 și jurisprudența citată), Hotărârea din 21 ianuarie 2010, SGI (C-311/08, EU:C:2010:26, punctul 65), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 62).

37      Cu privire la recunoașterea caracterului de interes general al necesității de a asigura eficacitatea controalelor fiscale, inclusiv în raporturile cu țările terțe, a se vedea în special Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, EU:C:2007:804, punctul 55), și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 58).

38      A se vedea Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctele 125 și 126), și Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 101).

39      A se vedea în special Hotărârea din 4 decembrie 2008, Jobra (C-330/07, EU:C:2008:685, punctul 35), și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Tankreederei I (C-287/10, EU:C:2010:827, punctul 28). În ceea ce privește legătura dintre acest motiv cu prevenirea abuzurilor și a evaziunii fiscale, a se vedea în special Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C-196/04, EU:C:2006:544, punctele 48, 51 și 55), și Hotărârea din 18 iunie 2009, Aberdeen Property Fininvest Alpha (C-303/07, EU:C:2009:377, punctele 63-65). În ceea ce privește legătura acestui motiv cu prevenirea abuzurilor și a fraudei, a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Masco Denmark și Damixa (C-593/14, EU:C:2016:984, punctul 30).

40      A se vedea, în ceea ce privește legătura acestui motiv cu prevenirea fraudei fiscale, în special Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Comisia/Italia (C-540/07, EU:C:2009:717, punctul 57), Hotărârea din 28 octombrie 2010, Établissements Rimbaud (C-72/09, EU:C:2010:645, punctul 34), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 59). A se vedea, în ceea ce privește legătura cu prevenirea evaziunii fiscale, în special Hotărârea din 18 iulie 2007, Oy AA (C-231/05, EU:C:2007:439, punctul 58), Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome (C-182/08, EU:C:2009:559, punctul 89), Hotărârea din 21 ianuarie 2010, SGI (C-311/08, EU:C:2010:26, punctul 65), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2015, Timac Agro Deutschland (C-388/14, EU:C:2015:829, punctul 42). A se vedea, în ceea ce privește legătura cu aceste două motive imperative de interes general, în special Hotărârea din 3 octombrie 2013, Itelcar (C-282/12, EU:C:2013:629, punctele 33-35), și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, K (C-322/11, EU:C:2013:716, punctele 61 și 62).

41      A se vedea Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, EU:C:2007:161, punctele 74 și 75).

42      A se vedea Hotărârea din 1 aprilie 2014, Felixstowe Dock and Railway Company și alții (C-80/12, EU:C:2014:200, punctele 31 și 35), și Hotărârea din 6 martie 2018, SEGRO și Horváth (C-52/16 și C-113/16, EU:C:2018:157, punctele 114 și 115).

43      A se vedea în special Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome (C-182/08, EU:C:2009:559, punctul 89), Hotărârea din 3 octombrie 2013, Itelcar (C-282/12, EU:C:2013:629, punctul 34), precum și Hotărârea din 6 martie 2018, SEGRO și Horváth (C-52/16 și C-113/16, EU:C:2018:157, punctele 114 și 115).

44      A se vedea Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctul 165), și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctele 59-62).

45      Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 61) (sublinierea noastră).

46      A se observa că guvernul german a admis caracterul irefragabil al acestei prezumții în ședința desfășurată în fața Curții.

47      A se vedea în acest sens, prin analogie, Hotărârea din 1 aprilie 2014, Felixstowe Dock and Railway Company și alții (C-80/12, EU:C:2014:200, punctul 34), Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctul 165), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 61).

48      Guvernul francez își întemeiază argumentația, pe de o parte, pe Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, EU:C:2007:161, punctul 81), și, pe de altă parte, pe anumite acte de drept derivat al Uniunii, ulterioare în mod clar faptelor din litigiul principal (și, așadar, în orice caz, nerelevante), inclusiv în special Directiva (UE) 2016/1164 a Consiliului din 12 iulie 2016 de stabilire a normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care au incidență directă asupra funcționării pieței interne (JO 2016, L 193, p. 1). Deși este adevărat că punctul 81 din Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, EU:C:2007:161), se referă la caracterul „esențial” și nu exclusiv al scopului urmărit de o anumită operațiune pentru ca aceasta să fie calificată drept un aranjament pur artificial, subliniem că punctul 82 din această hotărâre caracterizează aranjamentele pur artificiale „numai în scopuri fiscale”. Conform informațiilor pe care le avem la dispoziție, punctul 81 din Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, EU:C:2007:161), a fost citat o singură dată, la punctul 30 din Hotărârea din 17 ianuarie 2008, Lammers & Van Cleeff (C-105/07, EU:C:2008:24). În schimb, curentul jurisprudențial în mod clar majoritar se referă la caracterul exclusiv sau unic al scopului urmărit de o anumită tranzacție: a se vedea Hotărârea din 4 decembrie 2008, Jobra (C-330/07, EU:C:2008:685, punctul 35), Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome (C-182/08, EU:C:2009:559, punctele 89 și 92), Hotărârea din 22 decembrie 2010, Tankreederei I (C-287/10, EU:C:2010:827, punctul 28), Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, EU:C:2011:61, punctul 165), Hotărârea din 5 iulie 2012, SIAT (C-318/10, EU:C:2012:415, punctul 41), Hotărârea din 3 octombrie 2013, Itelcar (C-282/12, EU:C:2013:629, punctul 34), Hotărârea din 13 noiembrie 2014, Comisia/Regatul Unit (C-112/14, nepublicată, EU:C:2014:2369, punctul 25), Hotărârea din 24 noiembrie 2016, SECIL (C-464/14, EU:C:2016:896, punctul 59), precum și Hotărârea din 7 septembrie 2017, Eqiom și Enka (C-6/16, EU:C:2017:641, punctul 34). A se vedea de asemenea Ordonanța din 23 aprilie 2008, Test Claimants in the CFC and Dividend Group Litigation (C-201/05, EU:C:2008:239, punctul 84).

49      A se vedea Hotărârea din 5 iulie 2012, SIAT (C-318/10, EU:C:2012:415, punctul 48).

50      A se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctele 71 și 100, precum și jurisprudența citată).

51      A se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 98 și jurisprudența citată).

52      A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctele 81 și 82, precum și jurisprudența citată).

53      JO 1977, L 336, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 21. A se vedea în special Hotărârea din 10 aprilie 2014, Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company (C-190/12, EU:C:2014:249, punctul 83 și jurisprudența citată).

54      De altfel, astfel cum arată Comisia în observațiile sale scrise, în cadrul relațiilor dintre statele membre ale Uniunii, și după exercițiile fiscale în discuție în prezenta cauză, legiuitorul german a modificat AStG prin Jahressteuergesetz 2008 (Legea finanțelor pentru anul 2008, BGBl. I, p. 3150), permițând unui contribuabil german să înlăture aplicarea normelor de reintegrare în cazul în care demonstrează că societatea stabilită în alt stat membru desfășoară activități economice reale.

55      STE nr. 127. Textul respectivei convenții, rezervele care au fost emise cu privire la aceasta și stadiul ratificărilor sunt disponibile la adresa: https://www.coe.int/fr/web/conventions/full-list/-/conventions/treaty/127. Republica Federală Germania a ratificat această convenție la 28 august 2015, care a intrat în vigoare în statul membru respectiv la 1 decembrie 2015.